Timpul prezent

„Raportul de monitorizare a capturării media” a fost făcut public recent. E un studiu pe mai multe țări, între care și România, care vizează independența serviciilor publice de media și a autorităților de reglementare în domeniu, garanțiile împotriva utilizării abuzive a fondurilor publice, precum și transparența proprietății asupra instituțiilor media și pluralismul mediatic. „Regulamentul european privind libertatea mass-media” (European Media Freedom Act – EMFA) a intrat în vigoare și statele membre trebuie să-și adapteze legislația pentru a-l respecta. Dar ce aduce nou acest regulament? Şi ce înseamnă capturarea mass-media? L-am întrebat pe Răzvan Martin de la ActiveWatch, unul dintre autorii capitolului despre România. Ce înseamnă de fapt capturarea mass-media? Răzvan Martin: „Este un termen prin care se încearcă descrierea unui fenomen care se întîmplă, din păcate, aproape peste tot în lume – și în lumea democratică și în zona statelor autoritare –, prin care presa devine un instrument subordonat intereselor patronale. Cei care se ocupă de analiza fenomenului mediatic, de la mediul academic pînă la activiști pentru drepturile omului, au observat că în ultimele decenii s-a extins acest fenomen, în primul rînd în lumea democratică. Nu se mai apelează sau nu s-a prea mai apelat la instrumente brutale, fiindcă trăim în democrație, astfel că puternicii zilei apelează la alte mecanisme prin care să preia controlul asupra discursului public, care, evident, este esențial în cadrul unei dezbateri democratice. Şi fac asta, în primul rînd, prin controlul asupra instituțiilor de presă. Fie că vorbim de mass-media publică, fie că vorbim de mass-media private. Acest proces se metamorfozează în fiecare țară diferit, pentru că e vorba de condiții politice, economice, sociale, culturale diferite.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Traducerea literară este un domeniu esențial în lumea cărții. Fără traducători, cărțile nu pot trece granițele lingvistice. De multe ori, traducătorii de literatură română fac mai mult decît să transpună o carte în altă limbă. Ei sînt adesea și agenți literari, și agenți de promovare pentru cărțile pe care le traduc: conving editorii din țara lor să le publice și apoi le fac reclamă cărților traduse. Am vorbit despre misiunea complexă a traducătorilor literari cu Joanna Kornaś-Warwas, din Polonia, și Alexandru Bulucz, din Germania, invitați la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT, aflat în plină desfășurare. Joanna Kornaś-Warwas a tradus în poloneză din opera mai multor scriitori români contemporani, între care: Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Ioan Es Pop, Ioana Pârvulescu, precum și opera completă a lui Max Blecher. De asemenea, predă limba română în Polonia. Alexandru Bulucz este poet, prozator, critic și traducător. S-a născut în România, iar la 13 ani a emigrat în Germania împreună cu mama și sora sa. Este unul dintre cei mai apreciați poeți de limbă germană, pentru poezia sa a primit mai multe premii. A tradus în germană din opera scriitorilor Alexandru Vona, Eugène Ionesco, Andra Rotaru, Moni Stănilă. Alexandru Bulucz: „Nu știam nici un cuvînt în limba germană cînd am ajuns în Germania. Mama a început să vorbească un pic germana, dar vorbea un fel de mișmaș între română și germană și eu nu voiam să fac asta. Am avut noroc să fiu dat la un internat pentru sport în Germania, unde am stat șase ani, pînă în 2008 și acolo am încercat să-mi șterg limba română, istoria română, istoria familiei din minte. Și cînd am început să studiez în Frankfurt am Main, am început să mă uit iarăși în istoria mea, să învăț iarăși limba mea maternă prin traducere. Cînd traduc, de exemplu, Alexandru Vona, Andra Rotaru, Ionesco, Moni Stănilă, acum Sandu Vakulovski, cînd îi traduc pe ei, mă traduc pe mine. Vreau să aflu ceva despre mine.” Ce se știe acum în Polonia despre literatura română? În ce măsură există în librăriile din Polonia cărți traduse din literatura română? Joanna Kornaś-Warwas: „Literatura română este destul de bine prezentă acum, în comparație cu situația de acum 20 de ani, de pildă. În comparație cu ani în care nu apărea nici o carte, acum în fiecare an avem măcar o carte, sau chiar 3-5, erau ani în care aveam 10 cărți de traducători diferiți. Și cărțile sînt premiate, autorii sînt premiați, avem deja editori care propun singuri cărți de tradus, ceea ce era imposibil acum 20 de ani. În februarie a apărut „Solenoid” de Mircea Cărtărescu, în traducerea mea. O surpriză mare a fost că în 4-5 luni s-a vîndut primul tiraj, 4.000 de exemplare, la așa ceva nu s-a așteptat editorul, așa că a făcut al doilea tiraj în iunie-iulie și cartea se vinde în continuare.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, FILIT, ajuns la a 14-a ediție, e în plină desfășurare, cu sute de evenimente programate în școli și licee, la Casa FILIT, cortul din Piața Palatului Culturii, în cafenele și cluburi, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. Atmosfera din Iași în perioada FILIT-ului spune multe despre acest oraș, un „oraș al scriitorilor”, un „oraș studențesc” dar și un oraș al cititorilor. Despre literatură, scriitori și cititori, despre lumea cărții în confruntarea cu inteligența artificială am vorbit cu doi scriitori și universitari ieșeni, Cristina Hermeziu și Florin Irimia. Cristina Hermeziu: „FILIT se întîmplă, de fapt, în licee, în facultăți, în școli. Dacă ne uităm în program, eu nu știu cum fac scriitorii să alerge de la un liceu la altul și de la o universitate la alta. Am participat și eu la astfel de întîlniri. E un efect FILIT: după ce se termină întîlnirea, te duci și la celelalte cărți ale scriitorului pe care l-ai auzit, nu te oprești doar la o carte. Și al doilea lucru, continui să răspunzi la întrebările pe care ți le pun acești tineri. La ALECART (club de carte), la Colegiul Național, ai în față niște oameni care gîndesc prin literatură. Că o fac punctual, în toamna scriitorilor din Iași, foarte bine. Faptul că acești tineri cresc cu gîndul că literatura este un lucru mare, că scriitorii pot fi lîngă ei și le pot răspunde la întrebări, mi se pare deja un cîștig enorm pentru ceea ce va fi ei mai departe.” Florin Irimia despre literatură și viitorul ei în epoca inteligenței artificiale: „Eu rămîn sceptic că acest fenomen va prinde, cel puțin în lumea literară. S-ar putea să fiu extrem de naiv și, evident, viitorul va demonstra dacă am fost sau nu. Dar nu văd miza. Inteligența artificială a început să fie folosită și în companii. Au fost companii care au disponibilizat sute de angajați crezînd că vor face nu știu ce afacere cu inteligența artificială, numai pentru ca apoi să își dea seama că îi costa mai mult inteligența artificială, dacă voiau nivelul de top și au început să reangajeze oamenii. Artiștii sînt creatori prin excelență, au ceva de spus, scriu, desenează, pictează, fiecare cu arta lui, iar lumea dă un verdict. Îmi place, nu-mi place, ăla este cel mai bun, facem topuri, facem clasamente și îi apreciem pentru talentul lor, pentru munca lor, pentru valoarea lor. Nu înțeleg cine ar dori să înceapă să aprecieze „munca” unei inteligențe artificiale hrănită cu mii, milioane de texte literare, care acum produce în cinci minute unul așa-zis original. Care e grozăvia? Ce e de apreciat aici? Nu pricep de ce ai deveni sclavul, admiratorul unei mașinării care oricum nu înțelege nimic.” Cristina Hermeziu este scriitoare și jurnalistă, a publicat volume de publicistică, de versuri și romanul „Nickel”, la Editura Cartier, roman nominalizat la premiile Radio România Cultural. Din 2005 s-a stabilit la Paris dar revine periodic, la Iași, în orașul natal, unde le predă studenților la jurnalism. Florin Irimia este prozator, autorul mai multor volume de povestiri și romane, între care „Cîteva lucruri despre tine”, „Misterul mașinuțelor chinezești”, „Bărbatul din spatele ceții”, toate apărute la Polirom. Este cadru didactic la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, unde le predă studenților de la Litere. Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Paul Lynch, laureat la prestigiosului Booker Prize, Aleksandar Hemon, Parinoush Saniee sînt doar trei dintre scriitorii invitați anul acesta la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași - FILIT, care a început azi. Ajuns la a 14-a ediție, este unul dintre cele mai importante evenimente literare din această parte a Europei, reunind an de an zeci de scriitori, traducători, editori, manageri culturali care participă la sute de evenimente în tot orașul. Am vorbit cu Florin Lăzărescu, director artistic al FILIT, despre mizele festivalului și atmosfera care cuprinde Iașiul în perioada FILIT-ului. Florin Lăzărescu: „Cînd am pornit FILIT-ul cu Dan Lungu, cu Lucian Dan Teodorovici, aveam experiența festivalurilor internaționale, am văzut cu propriii noștri ochi cum se face și am zis hai să încercăm așa ceva acasă. Și știam că niște metode profesioniste preluate și implementate cu profesionalism și cu pasiune vor da roade. Dar eu chiar cred că ni s-au depășit așteptările. Adică FILIT-ul a fost mare și foarte mare de la prima ediție. Gîndiți-vă la ideea asta: să facem din literatură un spectacol și să aducem oameni noi, să nu discutăm doar cu nucleul dur al cititorilor, cu oamenii care oricum citesc, ci să cîștigăm cititori noi. Și numai un exemplu vă dau, am pornit mergînd la întîlniri în 10 licee din Iași și am ajuns acum în peste 40 de școli. Oricît de mulți invitați am avea - și avem foarte mulți invitați -, nu mai facem față numărului de cereri de a merge cu ei în școli. Am pornit de la profesori care ne spuneau, la prima ediție, că elevii lor se miră că vine un scriitor la ei, că nici nu știau că mai trăiesc scriitori și am ajuns astăzi să se împrietenească de a doua zi după ce află ce scriitor vine la ei, îl contactează pe telefon, pe mail. Întîlniri care sînt gîndite să dureze două ore durează uneori patru ore.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Sînt proteste în Albania de mai multe luni. Manifestațiile au început în mai 2026 și au fost declanșate de un proiect al fiicei lui Donald Trump, Ivanka Trump și al soțului ei, Jared Kushner, care voiau să construiască o stațiune de lux într-o zonă protejată a Albaniei. De atunci, oamenii ies în stradă constant în Tirana dar și în alte orașe ale țării, cerînd demisia premierului Edi Rama, aflat în această funcție încă din 2013. Cum a început ceea ce se numește Revoluția Flamingo, ce cer oamenii care ies acum pe străzile din Tirana? Am întrebat-o pe cercetătoarea Xhenis Shehu, doctor în științe politice la SNSPA, originară din Albania și care se află acum în Albania. Xhenis Shehu: „Totul a început în mai, cînd localnicii din zona Zvërnec-Pishë Poro-Nartë au văzut că zona unde mergeau de obicei la plajă sau zona din apropierea statului lor era înconjurată de niște garduri de sîrmă. Apoi au apărut buldozere şi oameni din securitatea privată care nu le permiteau să treacă pe întreg teritoriul statului lor. Apoi, pe 23 mai, au apărut mai mulți protestatari și oameni din societatea civilă care li s-au alăturat ca să pună presiune pe ei să-i întrebe ce se întîmplă cu această zonă și de ce este limitată pentru cetățeni. În 30 mai, unul dintre protestatari a fost tras cu violență și bătut de oamenii din securitatea privată, în timp ce poliția statului era prezentă și nu a intervenit. Apoi s-a aflat că, de fapt, toată această zonă îi aparţine unui proiect strategic început de către Jared Kushner și Ivanka Trump care, inițial, au vrut să facă investiții pe insula Sazan, singura insulă mare din Albania, fost teritoriu militar în perioada dictatorială. Nu s-au mai făcut investiții acolo de atunci. Zona poate fi parțial vizitată și în 2021, Jared Kushner și Ivanka Trump, împreună cu prim-ministrul Edi Rama, s-au plimbat prin zonă, le-a plăcut şi au zis că pare o zonă foarte frumoasă pentru investiții și ar fi păcat să nu o transformăm în insula noastră. Au ajuns la un acord cu prim-ministrul să facă o investiție strategică pe insulă. Doar că această investiție strategică s-a extins pînă la zona protejată din Pishë Poro-Nartë, unde se află multe animale sălbatice, păsări, printre care și flamingo și dacă s-ar fi făcut o investiție acolo ca să se construiască un resort de lux, ar fi fost riscant ca animalele şi păsările să plece. (...) Pe 31 mai au început primele proteste în Tirana și au devenit din ce în ce mai mari, pentru că au venit și studenţii din diaspora. (...) Momentan, în stradă sînt studenți și elevi de liceu, împreună cu anumite organizații civice, cele care au fost în Revoluția Flamingo. La început nu am știut dacă protestele studenţilor se suprapun cu cerințele celor din Revoluția Flamingo, dar de fapt este o combinație între ele.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Mircea Cărtărescu a publicat de curînd volumul „Texistența”, la editura Humanitas, un fel de jurnal care are ca temă centrală scrisul. L-am invitat să vorbim despre această carte, precum şi despre turneul său recent în Spania, despre viitorul literaturii într-o lume care a intrat în epoca inteligenţei artificiale şi despre cartea la care lucrează. „Texistența” e o carte compusă din secvențe scurte și intense, care se uită înspre propriul scris dar și al altora, înspre viața textului, înspre continuumul viață-text care vă definește. Ce vă aduce reflecția constantă asupra scrisului, acest scris despre scris? Mircea Cărtărescu: „Scrisul despre scris este singura mea preocupare de 50 de ani încoace. Cărțile mele, am spus-o de foarte multe ori, nu au propriu-zis un subiect. Subiectul lor este literatura și a fost întotdeauna literatura. Dacă am scris, de exemplu, un roman istoric, cum este Theodoros, n-am scris foarte interesat de viața acestui mare împărat etiopian, nu am vrut să reconstitui epoci, deși am făcut și lucrul acesta. Ce am vrut să fac a fost să redefinesc, să reinventez noțiunea de roman istoric. Ce înseamnă un roman istoric și de ce Flaubert, de exemplu, în Salammbô, a încercat să facă un fel de roman istoric de asemenea întors asupra lui însuși? Nu un roman genuin din care să aflăm ceva despre Cartagina, ci un roman din care să aflăm ceva despre Flaubert însuși, despre cum gîndea el literatura, ce credea el că trebuie să fie scrisul și așa mai departe. Fără să mă compar cu marele Flaubert, întotdeauna, întreaga mea viață am fost obsedat de literatură, de scriitori, de scris și am încercat să-mi găsesc eu însumi o mică alveolă hexagonală în marele stup al literaturii.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Costul vieților noastre” de Liuba Rusnac (Editura Cartier) este un roman de debut. Un debut puternic într-un gen care nu prea e abordat la noi: distopia. Totodată, cartea are o dimensiune realistă pe care o vom recunoaște cu ușurință. O femeie care rămîne fără loc de muncă trebuie să meargă zilnic într-o clădire labirintică unde se află „instituția”. Acolo stă opt ore și ascultă discursuri despre reguli, despre importanța respectării lor și completează tot felul de formulare. Pînă cînd „instituția” îi va găsi un nou loc de muncă. Dacă nu merge acolo zilnic și nu respectă cu strictețe programul de opt ore, fără să întîrzie nici măcar un minut, fără să intre în conflict cu angajații, fără să plece înainte de terminarea celor opt ore, riscă să nu mai primească ajutorul de șomaj. Fiindcă are o afecțiune - reflux gastric -, doctorul îi recomandă să țină un jurnal. Și asta citim noi, jurnalul acestei femei. Astfel aflăm cum e lumea în care trăiește. „Omul și salariul sînt costuri în formula-rugăciune Venit – Cost = Profit.” Iar Profitul este Marele Mister. „Pentru a salva Profitul, salariul meu este ținut sub control. Metrii mei pătrați sînt ținuți sub control. Viața mea nu stă în calea Marelui Mister.” E o societate în care Lumea cea Nouă sînt corpurile oamenilor, ele sînt colonizate de noii exploratori, aflați în goana după profitul extrem. Corpul uman e monitorizat permanent, la muncă dar și în afara orelor de lucru, în stare de veghe dar și cînd doarme. Fiindcă oamenii au, prin contract, obligația de a dormi bine, ca să fie odihniți și să dea randament maxim cînd vin la muncă. Liuba Rusnac s-a născut în Republica Moldova, a studiat economia și a trăit cîțiva ani la București, iar în prezent locuiește la Viena, unde studiază la Institutul de Romanistică. Am vorbit cu ea despre „Costul vieților noastre”, despre lumea distopic-realistă pe care o descrie, despre perspectiva ei de economistă asupra capitalismului pus sub lupă în roman. „Costul vieților noastre” este și o carte despre muncă și despre corpul confiscat de angajatori, despre taxarea muncii și mai puțin, spre deloc, a profitului, despre nedreptate.În ce măsură ți-ai propus să chestionezi aceste realități și să faci o critică a capitalismului? Liuba Rusnac: „Eu sînt de formare economistă, am lucrat foarte mult în domeniul economic. Este o critică, într-adevăr, a faptului că realitățile acestea se acceptă și sînt, cumva, invizibile. Sînt lucruri despre care oamenii nu doar că nu vor să vorbească, dar nici nu știu să vorbească. Economia e un fel de limbă străină pentru majoritatea dintre noi și, ceea ce e absurd, dar asta m-a inspirat pe mine, este o limbă străină și pentru cei cu studii și cu experiență în domeniu. Cei educați în domeniul economic nu sînt educați să înțeleagă mecanismele economice care ne impactează, ci sînt învățați să lucreze pentru cineva, cu anumite sarcini, cu un anumit scop. Aici e critica mea. În majoritatea țărilor, domeniul educației are ca scop crearea de angajați. Sigur, în universități, în anumite domenii academice este dezvoltată gîndirea critică, dar, în majoritatea cazurilor, tinerii sînt pregătiți să se angajeze și atît. Pe de o parte. Pe de altă parte, critic loialitatea personajului. Asta m-a motivat pe mine. Da, e foarte greu, trebuie să lucrăm, trebuie să ne cîștigăm pîinea, trebuie să plătim chirii, trebuie să contribuim, să sprijinim, și așa mai departe, dar nu ne împiedică nimic să gîndim! E absurd că nu protestăm măcar prin gîndire, măcar în privat împotriva sistemului, ci îl acceptăm și îl și apărăm. Asta-i mai degrabă critica mea. (...) Există două lumi. O lume a capitalului, extraordinar de organizată în producerea de profit, la zi și la curent cu interesul propriu, cu costurile și cu reglementările, deci un fel de armată de capital. Și apoi sîntem noi, restul, care ne vedem de viață, uităm de aceste reguli, aplicăm completamente alte reguli, sîntem loiali, vrem siguranță, vrem să dormim liniștiți noaptea, renunțăm la propriul interes, decît să ne batem capul pentru mai mulți bani, mai bine o lăsăm așa. (...) Cum ar funcționa acest sistem dacă am juca toți după aceste reguli? Asta încă n-am văzut. Cum ar arăta lumea dacă toți ne-am comporta așa cum se comportă capitalul? Fără loialitate, fără umanitate, foarte schimbători, foarte interesați de propriul avantaj imediat, ne-am gîndi din trei în trei luni ce am obținut, îmi mai convine, nu-mi mai convine, mă schimb, nu mă interesează contractele... Toate lucrurile astea nu se întîmplă.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Mai sînt șase luni pînă la alegerile prezidențiale din Franța. O țară spre care de aici, din România, privim cu admirație pentru modelul democratic pe care-l întruchipează dar și cu îngrijorare, pentru că tocmai această democrație pe care o admirăm se află sub asaltul partidelor extremiste. Și Adunarea Națională și Franța Nesupusă și-au desemnat candidații. Polul de centru-stînga îl va avea drept candidat pe Raphaël Glucksmann. El a cîștigat detașat alegerile primare, depășind alți pretendenți puternici din Partidul Socialist, cum ar fi fostul președinte François Hollande sau pe Ségolène Royal. Cine este Raphaël Glucksmann? Și ce șanse are să intre în finală, fiind cotat deocamdată cu doar 10% din intențiile de vot? Am întrebat-o pe Raluca Alexandrescu, politologă, conf. univ. la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti. Raphaël Glucksmann se prezintă ca un om politic de centru-stînga. El se pune în opoziție atît față de liberalismul lui Emmanuel Macron, cît și, evident, față de extrema dreaptă reprezentată de Marine Le Pen. Dar, în comparație cu alți candidați de la alegerile primare ale acestui pol de stînga, Glucksmann s-a delimitat clar și de partidul La France Insoumise, de extrema stîngă, condus de Jean-Luc Mélenchon. A spus clar că nu va face nici un fel de alianță cu La France Insoumise. Cum ar trebui să înțelegem acest profil de candidat care se conturează prin opoziție? Raluca Alexandrescu: „În primul rînd, trebuie să vedem de unde a pornit Raphaël Glücksmann. Deși este desemnat în urma unor primare drept candidat la președinție din partea socialiștilor și din partea grupărilor de centru-stînga, el nu vine din Partidul Socialist. El vine dintr-o formațiune pe care a fondat-o în 2018-2019, Place Publique, și care, într-adevăr, a pornit la drum cu un program, să zicem, social-democrat, deci de centru-stînga. A fost o bună perioadă de timp consilier, în Georgia, al fostului președinte Saakaşvili, deci într-o zonă dificilă – lucrurile nu s-au terminat foarte bine pentru Saakaşvili. Este, pe de altă parte, fiul tatălui său, fiul foarte cunoscutului filozof André Glücksmann și care avea el însuși un trecut extrem de complicat, cum a fost cazul multor filozofi francezi de stînga, construiți pe schema filozofică, ideologică a lui Mai 1968. A făcut şi o carieră, unii spun, ușor absentă ca europarlamentar, alții o evaluează ca fiind corectă, dar niciodată nu a ieșit din această figură reținută și moderată. Ceea ce acum poate juca – nu știm – în favoarea lui. Problema este că timpurile nu prea mai sînt blînde cu figurile moderate, astăzi. Distanțarea față de LFI și față de Mélenchon e o distanțare strategică, evident, și ea se face mai ales pe fondul foarte complicat al mișcărilor liceenilor, al acestei nelininişti sociale extreme care se observă de două, trei săptămîni pe străzile marilor orașe din Franța.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Pe măsură ce se apropie iarna se profilează o nouă criză – a energiei. Ambele reactoare de la Cernavodă sînt în continuare oprite din cauza nivelului scăzut al Dunării. Iar pe piața europeană gazul e tot mai scump. Autoritățile spun că necesarul de gaze pentru gospodării e asigurat. Dar avem suficiente resurse și pentru perioadele de ger care vor urma? Și apoi: cîți oameni își vor putea permite facturile? Am întrebat-o pe Otilia Nuțu, analistă de politici publice în energie la ExpertForum. Otilia Nuțu: „În acest moment avem războiul din Iran, care a redus cantitățile disponibile de gaz lichefiat din piață cu circa 20%, și asta a împins prețul pentru gaz, în general. Din cauza asta vedem în bursele europene că prețul gazului este la cel mai mare nivel, cum nu a mai fost din 2022. Sigur că nu avem prețurile pe care le-am văzut atunci, de 350 euro pe MWh, acum avem 80-85, adică totuși nu e chiar atît de gravă situația ca atunci. Însă asta înseamnă că gazul este mai scump și asta duce și la creșterea prețului la energie electrică. La noi, consumatorii casnici vor simți în primul rînd creșterea prețului la energie electrică, din cauză că prețul gazului este în acest moment reglementat. Dar faptul că prețul gazului este reglementat nu înseamnă că nu va plăti nimeni pentru faptul că acel gaz este mai scump. Și probabil că, avînd în vedere modul în care este reglementată piața gazului, asta înseamnă că se va sparge acest buboi în prețuri mai mari la gaz pentru industrie.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Președintele american Donald Trump a anunțat că Rusia va furniza motorină către SUA, ceea ce a stîrnit critici din partea unor senatori din ambele partide. Aceștia îi cer să-și schimbe imediat poziția, îl acuză că a încălcat legea și că oferă sprijin Rusiei în războiul împotriva Ucrainei. Acordul prevede ca Rusia să furnizeze imediat peste 300.000 de tone, apoi încă 500.000 în noiembrie, apoi un milion de tone. E o decizie cu totul neașteptată, care vine în contradicție cu sancțiunile internaționale împotriva Rusiei – stat agresor. Această decizie vine la cîteva zile după ce Donald Trump l-a avertizat pe Volodimir Zelenski să nu mai atace obiective energetice de pe teritoriul Federației Ruse. Donald Trump consideră că oferindu-i Rusiei acordul pentru motorină a făcut „alegerea potrivită pentru poporul american”, pentru că astfel vor scădea prețurile la energie în SUA – o decizie luată în perspectiva alegerilor din 3 noiembrie pentru Congresul american. Va ajuta într-adevăr această decizie Partidul Republican? Cum reacționează liderii europeni la acest anunț? L-am întrebat pe analistul Rufin Zamfir. V-a surprins decizia președintelui american? Rufin Zamfir: „M-a surprins îndrăzneala care reiese din decizia președintelui american. Altfel, după cum știm cu toții, din păcate pentru omenire, ne-am obișnuit cu decizii cel puțin controversate din partea președintelui Trump. Ce s-a întîmplat, însă, de data asta, și mie mi se pare că este un precedent extrem de periculos care o să genereze reverberații în relațiile internaționale și în înțelegerea parteneriatelor pe viitor, este această îndrăzneală teribilă de a trece peste orice fel de acorduri și înțelegeri anterioare și de a debloca o sursă de bani extrem de necesară Rusiei pentru a continua efortul de război. Ce este și mai de neînțeles, după cum am văzut în nenumărate analize care s-au făcut ulterior, este lipsa calculului din spatele acestei decizii. Vedeam o evaluare pe cantitățile agreate, așa cum au fost anunțate, şi cantitățile agreate nu rezolvă problema deficitului de combustibil din Statele Unite. Nu știm încă dacă s-a și livrat vreun litru din acea motorină, dar și dacă se va livra și se va livra conform graficului pe care administrația Trump l-a făcut public, cel puțin prima tranșă acoperă necesarul pe o zi al transportatorilor americani. Vă dați seama cît de puțin este în comparație cu răul pe care l-a făcut pe termen lung relațiilor internaționale și parteneriatelor.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Un proiect de lege privind dezincriminarea consumului de droguri a fost depus în Parlament. Deținerea de droguri pentru consum propriu nu se va mai pedepsi cu închisoarea, ca în prezent, ci cu o amendă contravențională, conform acestui proiect. În expunerea de motive se arată că „proiectul nu legalizează nici un drog: deținerea rămîne ilicită și sancționată contravențional, vînzarea, administrarea către alții și îndemnul la consum rămîn infracțiuni”, la fel și condusul sub influența drogurilor. De asemenea, proiectul prevede redirecționarea resurselor statului dinspre vînarea consumatorilor spre combaterea marelui trafic și spre programe de asistență medico-socială pentru consumatori. De ce este nevoie de schimbarea încadrării consumului de droguri de la infracțiune la contravenție? I-am întrebat pe Vlad Zaha, expert criminolog în domeniile politicilor publice antidrog și criminologiei publice, expert care a contribuit la elaborarea proiectului, şi pe medicul psihiatru Eugen Hriscu, specialist în prevenirea și tratamentul dependențelor. Cred că e important și pentru ascultătorii noștri să explicăm această distincție, să explicăm termenii. Pentru că unii ar putea înțelege că acest proiect legalizează consumul de substanțe. Așadar, ce înseamnă dezincriminare? Vlad Zaha: „Legalizarea, cum este înțeleasă și, din păcate, practicată în România, înseamnă că dacă un viciu este legal, atunci el nu doar că are niște locuri unde se petrece, că vorbim de jocurile de noroc, că vorbim de alcool, ci are și extrem de multe reclame și promovări comerciale. Dacă mergem la Gara de Nord, de exemplu, în București, o să vedem zeci de bannere gigantice cu bere. Dacă cam oriunde în București, o să vedem reclame la jocuri de noroc și lîngă reclamele alea, inclusiv reclame la alcool și, în diferite părți și sub diferite forme, și reclame la tutun. Asta este o formă de legalizare extrem de nocivă, cu promovare comercială. Ei, diferența dintre legalizarea de orice fel și dezincriminare este că dezincriminarea nu doar că nu aduce nici un fel de reclame, nici un fel de promovare, dar nici nu reglementează, nici nu stabilește cum, dacă se vînd, cum se procură, cum se cultivă substanțele. Dezincriminarea înseamnă simplul fapt că dacă cineva are ceva asupra lui, nu mai este pedepsit penal. Nu poate să-și cumpere de nicăieri căci nu se vînd, nu o să vadă reclame pentru nici o substanță căci ele nu sînt legale și deci nu se vînd. Și singura diferență față de interzicere, strict la nivel legal, este că dosarele penale nu se mai constituie pentru deținere de consum propriu. În continuare substanțele se confiscă. Nu sînt permise. În continuare se aplică sancțiuni, cum ar fi amenda contravențională. În continuare oamenii pot fi evaluați pentru tratament – obligatoriu la minori. Și bineînțeles că în continuare, și mult mai mult decît acum, ar trebui să fie vînați și căutați marii traficanți de substanțe, care sînt practic ca un robinet de substanțe și inundă toată România.” Eugen Hriscu: „Faptul că un consumator în momentul de față riscă închisoarea pare să fie ceva ce pentru societatea românească nu numai că nu este scandalos, dar pare că este un instrument prin care ne imaginăm că menținem un control asupra fenomenului. Cred că este foarte important să înțelegem că, din punct de vedere al experienței internaționale, acest lucru este fals. Nu numai că nu este așa, ci de fapt efectul este invers. Cu cît o societate criminalizează mai puternic, cu cît pedepsele sînt mai mari, cu cît nivelul de implicare a structurilor de forță în rîndul consumatorilor este mai mare, cu atît efectele sînt mai grave. Știu că lucrul acesta poate să pară fără sens, dar dacă ne gîndim la o familie, cu cît un părinte este mai agresiv, mai violent, cu cît pedepsește mai puternic orice formă de derapaj a unui adolescent, a unui tînăr, cu atît ne putem aștepta ca efectele acestui gen de parenting să fie de fapt negative, să nu ajute adolescentul să se dezvolte.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ce se întîmplă cu o fiică atunci cînd își pierde tatăl iubit, adolescentă fiind? Și ce înseamnă să pierzi o ființă dragă? Cum arată viața ta după aceea? Sînt întrebări la care răspunde romanul lui Cezar Gheorghe, „Ținutul tatălui”, apărut la editura TREI. Cartea abundă de referințe literare și cinematografice, unele dintre personajele sale sînt mari cititori, mari iubitori de film și își construiesc poveștile sprijinindu-se în bună măsură pe referințe livrești. Cu toate astea, nu sînt cîtuși de puțin niște figuri de hîrtie. Ci sînt personaje consistente, structuri complexe, în care se împletesc carnalitatea și o viață interioară intensă. Povestea tatălui, numit doar cu inițiala M., îl aduce în scenă și pe doctorul psihiatru Jianu – un omagiu ficțional pe care Cezar Gheorghe i-l aduce scriitorului și psihiatrului Ion Vianu. Doctorul îl sfătuiește pe M., care suferă de tulburare bipolară, să-și scrie povestea. Ceea ce el va face. În plus, se înregistrează pe casete audio povestindu-i fiicei sale episoade din viața familiei lor, casete de care aceasta va afla abia mai tîrziu, la maturitate. Vocea și poveștile sînt moștenirea pe care M. i-o lasă fiicei, o lume de cuvinte rostite. „Ținutul tatălui” este un debut în proză și este primul volum dintr-o anunțată trilogie. Am vorbit cu Cezar Gheorghe despre romanul său, despre structura sa neconvențională, despre personaje și despre ce urmează să scrie. Cezar Gheorghe: „Mi-am dat seama că, odată cu dispariția unei persoane iubite, tatăl în cazul ăsta, dispare un întreg limbaj. Tot ce însemna limbajul prin care ea își traducea lumea, prin care ea își reprezenta lumea, era dat de relația cu tatăl, de relația aceasta apropiată. De asta, eu spun că ținutul tatălui este, acolo, ținutul numirii lucrurilor. Și, practic, avem un personaj care se află în situația de a-și pierde limbajul care face lumea inteligibilă și de a-și pierde și coerența identitară, coerența sinelui, coerența acestei povești pe care ne-o spunem despre noi înșine. Și în felul acesta totul se schimbă. Se schimbă felul în care ne amintim. Memoria devine extrem de fragmentată, îți este din ce în ce mai greu să găsești puncte de reper în propriul trecut și legături cu propriul trecut. Viața ta pare să fie destabilizată și ceea ce rămîne este absența. Și ajungi să sculptezi absența asta pentru a reveni la coerență, pentru a reveni la sens. De fapt, asta este o carte despre redobîndirea sensului în urma unei pierderi.” „Ținutul tatălui” e și o carte de montaj, mai ales în prima parte. Mai multe secvențe se derulează sub ochii noștri, dîndu-ne iluzia continuității. „Amintirea și arta montajului sînt înrudite” spune naratorul. Cum ai ajuns să practici această tehnică a montajului în proză? Cezar Gheorghe: „Vine din preocuparea mea enormă pentru film, pentru ideea că filmul are posibilitatea extraordinară de a înregistra timpul. Pentru că se bazează pe o tehnologie care are posibilitatea de a înregistra durata lucrurilor și a ființelor. Ceea ce pentru mine este foarte ofertant. (...) Și m-am gîndit că montajul este exact asta: posibilitatea de a da o formă timpului. Noi facem asta deja, dintotdeauna, noi montăm tot timpul. Conștiința noastră este o imensă mașinărie de montaj. Montăm amintiri, locuri, persoane din trecutul nostru sau din prezentul nostru, ne reprezentăm realitatea în felul acesta. (...) Și întotdeauna am avut senzația că atunci cînd ne amintim, reconstruim. Din punctul ăsta de vedere, ficționalizarea propriului trecut este foarte importantă. Ficționalizăm ceea ce nu știm, ceea ce nu ne mai amintim sau ceea ce pierdem.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

S-au împlinit trei ani de la atacul terorist lansat de Hamas asupra Israelului în 7 octombrie 2023. Peste 1.200 de oameni, majoritatea civili, au fost uciși, iar peste 250 au fost luați ostatici și duși în Fîșia Gaza. Atacul terorist a declanșat o reacție devastatoare din partea Israelului, un război care a provocat moartea a zeci de mii de palestinieni și distrugerea infrastructurii civile și a generat una dintre cele mai grave crize umanitare din ultimele decenii. Există un raport complet și definitiv asupra celor întîmplate în 7 octombrie 2023? Ce se întîmplă acum în Gaza, după armistițiul încheiat în 2025? L-am întrebat pe politologul Andrei Țăranu. La trei ani după atacurile Hamas asupra Israelului, este Israelul mai sigur azi? Andrei Țăranu: „E greu de crezut că este mai sigur și asta pentru că tensiunile din societatea israeliană, înainte de alegerile care vor avea loc peste două săptămîni, sînt la cote extraordinar de puternice. Pentru prima dată după foarte multă vreme, au început atacuri teroriste, cum a fost cel de pe avionul Fly Dubai și lumea se așteaptă şi la alte tipuri de atacuri teroriste. Probabil că Israelul era mai sigur acum șase luni decît este acum, înainte de alegeri.” S-a schimbat ceva în societatea israeliană în acești trei ani care s-au scurs de la atentate? Există, de pildă, deschidere pentru un compromis politic cu palestinienii? Andrei Țăranu: „S-au întîmplat multe lucruri în societatea israeliană. Diviziunea între populația religioasă și populația laică a crescut și mai mult. Mult mai mult decît era înainte. Sînt foarte mulți israelieni care deplîng faptul că Israelul a pierdut, din cauza atacurilor din Fîșia Gaza și din Liban împotriva Hezbollah, o susținere aproape globală pe care o avea în preajma lui 7 octombrie, și mai ales după. Au fost și sînt o mulțime de manifestări anti-Israel și pro-Palestina care sînt legate de faptul că Israelul a supralicitat intervenția în Fîșia Gaza împotriva populației civile, bătrîni, femei, copii. Sînt mulți israelieni care deplîng acest lucru. Pe de altă parte, avem o populație care s-a radicalizat împotriva arabilor în general și a musulmanilor în particular, și care și-ar dori ca practic granița de pe Iordan să devină o graniță permanentă, să elimine aproape întreaga populație arabă și să înfăptuiască Eretz Israel, Israelul mare, Israelul mai degrabă mitologic, care este în mintea celor care studiază Tora. Această discuție devine una ontologică, existențială pentru Israel, pentru că are de ales modelul lui Benjamin Netanyahu, un model permanent în asediu, sau un model mai degrabă asemănător cu cel din anii 70-80, după Războiul de Şase Zile, în care se încearcă tot mai mult o pacificare a întregii societăți israeliene, evrei, musulmani, berberi și așa mai departe.” Ce se întîmplă acum în Gaza, după armistițiul încheiat în 2025? Andrei Țăranu: „A fost un armistițiu mai degrabă cald decît rece. Armata israeliană este în continuare pe teren, acționează de foarte multe ori agresiv. Populația este mutată dintr-un loc în altul. Este în bună măsură împiedicată să ajungă pe litoral, loc în care ar putea mai ușor să ajungă la ajutoarele care vin din diverse țări. Și asta pentru că Israelul de cele mai multe ori încearcă să treacă prin filtrul său aceste ajutoare, spunînd că ar putea să conțină și materiale care pot să pună în pericol statul Israel. Ce au obținut palestinienii? Nu au obținut absolut nimic în acest moment. Sînt, la fel cum au fost din 1948, o populație refugiată în propriul teritoriu.” Să ne amintim cîteva reacții internaționale. Curtea Penală Internațională a emis în 2024 mandate de arestare pe numele premierului israelian Benjamin Netanyahu, al fostului ministru al Apărării, Yoav Gallant, și al unui înalt oficial Hamas, acuzați de crime de război (în timpul și după atacurile din 7 octombrie asupra Israelului). Mai multe țări au recunoscut statul palestinian. O comisie ONU a concluzionat că Israelul a comis genocid împotriva palestinienilor în Gaza. Ce se întîmplă cu aceste decizii și constatări internaționale, vor genera consecințe în justiție, în dreptul internațional? Andrei Țăranu: „În dreptul internațional, fără îndoială, deja au determinat consecințe. Marea problemă este că, din nefericire, nu reușesc să determine niște consecințe ca în cazul Rusiei. De exemplu, impunerea de sancțiuni, fie către statele care susțin Hamas sau Hezbollah, fie împotriva Israelului. Deci, din punctul ăsta de vedere, avem mai degrabă o formă de, să-i spunem, retragere tacită din subiectul internațional. Lumea este mai interesată de subiectul umanitar, dar elementul securitar este mai degrabă lăsat în suspensie. Este o suspensie pe care Statele Unite, în special, au întreținut-o, după venirea lui Donald Trump, și care acum a devenit și mai complicată, avînd în vedere că Statele Unite și Israelul sînt aliate în războiul împotriva Iranului.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

La Frankfurt a început miercuri, 7 octombrie, cel mai important tîrg al industriei cărții la nivel internațional. Buchmesse e placa turnantă pentru drepturile de autor. Aici se întîlnesc scriitori și cititori, dar, mai ales, se negociază drepturile de traducere, republicare su adaptare a cărților, transformarea lor în filme, jocuri video sau cărți audio. Ediția din acest an are ca temă centrală modul în care inteligența artificială schimbă lumea editorială. Țara invitată de onoare este Cehia. România se pregătește pentru același rol în 2028. Așa că ediția de acum poate fi văzută și ca un test pentru acel moment. Ce s-a schimbat pentru piața de carte – pentru drepturi, în primul rînd – de cînd cu inteligența artificială? Ce presupune pregătirea pentru un evenimet precum cel din 2028 cînd România va fi invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt? Ce avem de exportat din literatura română de azi? Le-am întrebat pe Ioana Gruenwald, curatoarea programului României din 2028, şi pe editoarea Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor de la Nemira. Cum ne pregătim pentru 2028, cînd România va fi invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Frankfurt? Ioana Gruenwald: „Trebuie să existe mult mai multe traduceri. Drept care, Institutul Cultural Român a făcut un efort peste așteptările oricui. Au mai făcut rost de un buget care să permită, acum, în noiembrie, să aibă un concurs pentru editorii străini, să facă cereri de subvenție pentru traduceri. Deadline-ul va fi în noiembrie. Deja promovăm acest concurs și editorii germani, austrieci, elvețieni încep să se uite. Editurile și-au făcut cataloage de drepturi și lumea începe să se uite cam ce ar putea să ia să traducă, pentru că pentru o traducere îţi trebuie mai mult de un an. Deci e destul de la limită.” Cum convingi o editoare, un editor dintr-o ţară în care oricum se traduce foarte puţin să preia pentru publicare un autor, o autoare, eventual la debut, din România, o zonă literară puţin cunoscută în Germania? Eli Bădică: „Cu foarte multă pasiune. Eu, una, le spun că scriitoarele pe care le reprezint şi scriitorii pe care îi reprezint sînt la același nivel cu orice scriitor din Europa, din lume în momentul ăsta. Mie mi se pare că sîntem în cel mai bun moment al literaturii române contemporane și că, indiferent de ce-și dorește dintr-un portofoliu, pe ce direcție editorială e editorul sau editoarea, eu pot să vin cu o propunere de carte foarte bună și foarte potrivită.” Ce avem de exportat din literatura română de azi? Eli Bădică: „Literatură foarte bună. Atît ficțională, cît și nonficțională, precum și literatură pentru copii. Putem să ducem mai departe vocile foarte puternice ale autorilor români și cu atît mai mult vocile scriitoarelor. În 2018 (cînd România a fost invitata de onoare la Tîrgul de Carte de la Leipzig) nu aveam o reprezentare atît de largă. Eu cred că în aproape o decadă lucrurile s-au schimbat major și e foarte bine că s-a întîmplat asta. Au început să publice din ce în ce mai multe scriitoare și avem voci din ce în ce mai puternice în direcția aceasta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

În Franța, revolta liceenilor s-a extins la nivel național. De aproximativ două săptămîni, sute de instituții de învățămînt sînt blocate. Elevii sînt nemulțumiți de condițiile din școală, de supra-aglomerarea sălilor de clasă, de programa prea încărcată și de personalul didactic insuficient. Protestele sînt adesea însoțite de acte de violență. Cel puțin 25 de licee au fost incendiate sau devastate – pagubele sînt estimate la 20-30 de milioane de euro. Au fost agresați profesori și directori de școli. Au avut loc și confruntări cu poliția. Bilanțul oficial indică peste 200 de elevi și aproximativ 700 de polițiști răniți. Peste cinci mii de persoane, în majoritate minori, au fost reținute. Astăzi, liceenilor li s-au alăturat studenți, profesori și părinți. Și CGT, principalul sindicat din Franța, a ieșit în stradă. Guvernul a lansat o serie de consultări cu reprezentanții elevilor și promite măsuri pînă la sfîrșitul lunii. Dar care sînt, de fapt, revendicările și cum pot fi soluționate? L-am întrebat pe analistul Mihail-Valentin Cernea. Guvernul de la Paris – la fel ca multe alte guverne europene – a fost nevoit să recurgă la tăieri bugetare pentru a combate deficitul. Franța traversează o criză bugetară și a adoptat unele măsuri de austeritate dureroase. Dar domeniul educației a fost scutit de tăieri. Ba chiar, anul acesta, numărul profesorilor a crescut cu 6000. Iar Ministerul Educației Naționale a introdus un un program de educație incluzivă. De ce percepția asupra condițiilor din școli e diferită de realitate? Mihail-Valentin Cernea: „Nu ştiu în ce măsură diferă de realitate. Bănuiesc că sîntem familiarizaţi cu acest fenomen în România: deși teoretic educația e un drept asigurat de stat în mod egal, pentru toți cetățenii, este evident că va fi o diferență foarte mare între o școală din centrul Bucureștiului și o școală din mediul rural sau o școală de la marginea unui oraș mic. Același lucru se întîmplă și în Franța. Evident că există licee prestigioase care sînt finanțate și care arată bine, deși am văzut că şi elevi din aceste școli, pînă la urmă, s-au alăturat din solidaritate protestelor. Şi în Franța, de multe ori calitatea actului didactic, calitatea infrastructurii de care beneficiază elevul în școală va varia foarte mult în funcție de zonă și asta bineînțeles că va genera foarte multe tensiuni sociale și nemulțumiri. Mai mult decît atît, de multe ori elevii, în multe zone din Uniunea Europeană, inclusiv din România, au într-adevăr programe complicate, lungi, petrec mult timp la școală și de multe ori asta poate să fie o problemă pentru mulți dintre ei, mai ales odată ce ajung să vorbească unii cu alții și să se organizeze. Așa că, în bună măsură societatea franceză pare, cel puțin din sondaje, să fie de acord că există o bază pentru revendicările elevilor. Apropo de austeritatea pe care ați menționat-o, probabil că problema de fond este lipsa de competitivitate sau competitivitatea scăzută a economiilor vest-europene. (...) În Occident, investițiile s-au făcut mai de mult iar problema cu sistemele sociale este că nu ajunge doar să le construiești. Că te referi la educație, că te referi la sistemul de pensii, că te referi chiar și la elementele de infrastructură pentru călătorie, autostrăzi, căi ferate, companii de căi ferate, aeroporturi – toate aceste lucruri trebuie să fie menținute, trebuie să fie aduse la zi, trebuie să fie augumentate, trebuie făcute permanente investiții pentru ca ele să funcționeze la standardele pe care le așteaptă cetățenii. Şi cred că aici intervine problema. Chiar dacă un domeniu nu suferă tăieri în felul în care nu a suferit sistemul de educație în Franța, în urma măsurilor de austeritate, asta nu înseamnă că investițiile de care are nevoie acest sistem public ca să funcționeze vin, în condițiile unor economii nu foarte competitive.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

O femeie de 87 de ani din Madrid a fost evacuată recent din apartamentul în care locuise aproape toată viața. Clădirea fusese cumpărată de un fond de investiții, iar chiria a crescut la o sumă mai mare decît pensia femeii. Evacuarea a provocat ample proteste în Spania. În urma presiunii publice s-a ajuns la un acord, iar femeia se poate întoarce acasă, cu o chirie plafonată în funcție de venitul ei. Cazul a devenit foarte cunoscut în Europa. În multe orașe europene, chiriile au crescut mult mai repede decît veniturile, iar pentru tot mai mulți oameni o locuință decentă e foarte scumpă. Luni, 5 octombrie, este Ziua Mondială a Habitatului. Tema din acest an este chiar „locuire adecvată pentru toți”. Dar ce înseamnă, de fapt, o locuință adecvată? Și cum poate interveni statul atunci cînd piața face ca locuirea să devină inaccesibilă? Am întrebat-o pe Irina Zamfirescu, sociologă, lector dr. la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București. Cazul Maricarmen Abascal pare aproape neverosimil: după 70 de ani petrecuți în aceeași locuință, o femeie octogenară ajunge să fie evacuată de noii proprietari. Ce ne spune povestea aceasta despre viața în marile orașe, în Europa? Irina Zamfirescu: „A devenit o poveste publică pentru că, într-adevăr, e un caz extrem. Dar situații de genul ăsta, din păcate, se întîmplă frecvent în Europa. De unde și faptul că Uniunea Europeană, odată cu 2024, a început să lucreze la o strategie pentru locuire accesibilă pentru toate țările europene. Ne spune că, de fapt, lucrurile au scăpat de sub control de ceva vreme, doar că au devenit atît de grave, încît este imposibil pentru mediul politic să mai ignore această problemă. De ce spun pentru mediul politic? Pentru că locuirea este, ca orice alt aspect al vieții noastre, de altfel, direct dependentă de deciziile care se iau în diverse contexte politice. Discutăm aici despre parlamente, de exemplu, care pot legifera. Discutăm despre administrații locale care dau hotărîri de consilii. (...) În România, imediat după 1990, autoritățile publice s-au ocupat foarte puțin de domeniul locuirii, asta reiese din toată literatura academică. În statele din vestul Europei lucrurile stau un pic mai bine. În momentul de față, România și, cred că mai toate statele fost comuniste, au un procent foarte, foarte mic de locuințe publice. În vestul Europei există, totuși, un procent un pic mai mare de locuințe publice. A avea locuințe publice înseamnă o formă prin care statul se asigură că cetățenii nu sînt complet în bătaia pieței libere. În momentul de față, mediul privat a acaparat aproape complet un domeniu care este fundamental pentru calitatea vieții. Adică, noi avem un set de drepturi: dreptul la sănătate, la educație, la muncă. Toate drepturile astea sînt 100% dependente de dreptul la locuire. Pentru că, dacă nu locuiesc în acele condiții minim acceptabile, nu pot să fiu un om sănătos, mi-e foarte greu să-mi fac lecțiile și să mă duc la școală, mi-e foarte greu să mențin un loc de muncă. Deci, statul, cel puțin în România, a uitat de acest drept esențial și nu prea recunoaște în mod explicit dreptul fiecăruia la o locuință adecvată.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Lavinia Braniște revine în atenția cititorilor cu un nou volum de proză scurtă: „Delfinariu” (Editura Polirom). Personajele ei sînt oameni obișnuiți, cu vieți obișnuite, adesea precare și lipsite de bucurie. Uneori în aceste vieți se strecoară ceva, un mic eveniment care funcționează ca o lupă. Și astfel vedem mult mai mult din viața aparent măruntă a acestor oameni. Lavinia Braniște știe să intre în mintea personajelor sale și să le facă să spună exact ce, cît și cînd trebuie, astfel încît ele să rămînă în mintea cititorului și după ce a terminat cartea. Am vorbit cu ea despre noul ei volum de povestiri, despre personajele ei și relațiile dintre ele, despre bucuria de a scrie proză scurtă, despre receptarea de care se bucură cărțile ei în străinătate. Lavinia Braniște este anul acesta pe lista lungă a prestigiosului premiu Médicis étranger cu romanul „Camping”, tradus în franceză de Sylvain Audet-Găinar pentru Éditions des Syrtes. Lavinia Braniște: „Cu volumul acesta am redescoperit bucuria scrisului de proză scurtă. Ultimele mele cărți au fost romane. Spre deosebire de romane, unde mai tot timpul pornesc de la personaje, pe care am nevoie să le simt, să le înțeleg foarte bine, să mă simt în siguranță alături de ele, știind că vom porni la un drum lung împreună, în proza scurtă sursele sînt mult mai variate. De exemplu, unul dintre texte a venit pur și simplu dintr-o emoție a mea foarte puternică și anume furia. (...) Altădată pornesc de la personaje, de la situații limită. Mi-am adus aminte cît de fain e să lucrez pe proza scurtă cu tăietura textului, cu provocarea de a te încadra într-un spațiu limitat și de a surprinde exact momentul acela de tensiune sau iminența pericolului, nu neapărat pericolul în sine. Nu trebuie să vezi exact ce se întîmplă, ci doar să creezi o anticipare și o așteptare pentru cititor. Sînt lucruri cu care poți să te joci foarte frumos în proza scurtă, spre deosebire de roman. Deși am reușit să mai scriu încă o carte tristă, pentru mine a fost o bucurie să lucrez la volumul ăsta.” Unele povestiri sînt scrise la persoana întîi, altele la persoana a treia. Cum alegi perspectiva narativă? Lavinia Braniște: „Fiind o fană înfocată a persoanei întîi, de care am cam abuzat - deși, pentru mine personal nu e neapărat o problemă, dar mai aud ce se mai comentează și încerc să mai variez -, cam așa am decis: m-am gîndit ce merge la persoana întîi cel mai bine și nu poate fi la altă persoană, pentru că ar strica. Și dacă altă persoană nu ar strica textul, atunci am preferat persoana a treia.” Dar de ce te atrage persoana întîi? Ce poți să spui mai mult sau altfel la persoana întîi decît la persoana a treia? Lavinia Braniște: „Îmi place să fiu în mintea personajelor și îmi place faptul că e foarte subiectivă. Și că limbajul poate să fie foarte informal, colocvial. Îmi place să ascult oamenii cum vorbesc, îmi plac deviațiile de la limba standard. Și, de multe ori, și atunci cînd scriu la persoana a treia, de fapt e o persoană a treia destul de subiectivă, e mai degrabă o cameră pe umărul protagonistului sau a protagonistei. E o falsă persoană a treia cîteodată.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Trotineta electrică e o bună soluție de transport mai ales în orașele aglomerate. Un mod ecolologic de deplasare pe distanțe scurte. O alternativă la mașină. Dar pistele dedicate sînt puține. Trotinetele electrice care circulă pe trotuare, adesea cu viteză, reprezintă un risc pentru pietoni. Reguli există – dar ele nu sînt respectate. Cum facem loc acestui mijloc de transport fără să punem în pericol siguranța celorlalți? Și ce alternative oferim celor care vor să se deplaseze fără mașină? I-am întrebat pe Oana Turturică, de la asociația HaicuBicla, şi pe sociologul Bogdan Iancu. Ca și cum n-am avea suficiente motive de dispută în spațiul public, și trotineta e, tot mai adesea, un subiect care stîrnește polemici aprinse. De ce? Bogdan Iancu: „În primul rînd pentru că e un mijloc de transport despre care putem spune cu siguranță că este foarte imprevizibil. Tipul de echilibru pe care și-l menține corpul pe un astfel de mijloc de transport e cu siguranță diferit de tot ce există. Dacă mașina auto asigură, prin caroserie, un fel de protecție, iar bicicleta are un tip de echilibru, în cazul trotinetei lucrurile sînt mult mai greu de stăpînit, și mai ales al celei electrice, care permite acum niște viteze destul de ridicate, aș zice spre 60-70, uneori chiar 80 de km la oră. Ceea ce pentru trotuar e deja foarte mult. Eu experimentez asta. În ultimii doi ani, mi-e din ce în ce mai greu, chiar și serile și noaptea tîrziu, cînd încerc să ies cu cîinii la plimbare. Sînt foarte atent să nu fiu izbit. Unul din motive e pentru că e un mijloc de locomoție aproape fără sunet. Dacă la mașinile electrice a fost introdus un fel de sunet, un agent de îngroșare auditiv care să le semnaleze prezența, în cazul trotinetelor electrice nu se aude aproape nimic. Și trebuie să zic că am și asistat la destul de multe accidente în cartier în ultima lună și jumătate, cred că am văzut în jur de trei sau patru mașini de salvare. (...) Sînt o persoană mai degrabă îndreptată către transportul în comun: cale ferată, metrou, tramvai și așa mai departe. Sînt foarte bucuros că vom avea acces la metrou și tramvai în zone din ce în ce mai multe din București. Îmi pare foarte rău că se întîmplă totul deodată și avem șantierele care împing cumva către soluția asta (a trotinetelor). Dar nu e o soluție, e mai degrabă o formă de descurcare.” Cred că sîntem de acord cu toții că e nevoie de reglementarea felului cum pot fi utilizate trotinetele electrice în spațiul public. Ce nu ar trebui să lipsească dintr-un asemenea regulament? Oana Turturică: „Discuția pe care o avem acum în spațiul public pare să spună că trotinetele au apărut de curînd. Or ele au apărut de ceva vreme. La nivel de primărie generală există un regulament în discuție, în dezbatere, de circa 3 ani. Da, se întîmplă niște necazuri, așa cum se întîmplă și în cazul șoferilor care nu respectă regulile din codul rutier, la fel cum se întîmplă și în rîndul bicicliștilor sau al unor pietoni. Dar noi ne aflăm într-o zonă în care imediat ce cineva face ceva greșit, parcă e așa o sete să ne îndreptăm toată ura pe care o avem către acel cineva. A interzice ceva înainte de a da niște soluții nu mi se pare taman ok, că discutăm de trotinete, că discutăm de biciclete, sau de copii, sau de pietoni. De fapt, nimeni nu discută că ce ne lipsește nouă este o infrastructură. Şi alea pe care le avem sau pe care putem să le avem să fie sigure și funcționale. La lege așa spune: tu poți să mergi cu bicicleta sau cu trotineta pe trotuar, dacă ai acolo infrastructură. Pe de altă parte, trotuarul trebuie să fie al pietonilor.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Republica Moldova se pregătește de aderarea la Uniunea Europeană. Dar care este situația dosarului transnistrean și care e strategia Chișinăului pentru reintegrarea regiunii din stînga Nistrului? I-am întrebat pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale, şi Ion Manole, director executiv al Asociației Promo-LEX, de la Chişinău. Care este situația regiunii Transnistria, cum funcționează administrativ această parte a Republicii Moldova care nu e controlată de autoritățile de la Chișinău? Angela Grămadă: „E o regiune care nu este controlată de către autoritățile constituționale de la Chișinău, pentru care experţii consideră că există foarte multe elemente ale unui stat de facto, adică instituții separatiste, non-democratice, care sînt preocupate de dimineața pînă seara să încalce drepturile și libertățile locuitorilor din regiune și să răspundă chemării unui stat terț: Federația Rusă, care are și trupe de ocupație temporară acolo, în regiune. Putem să recunoaștem faptul că nu ne-a reușit să înlăturăm toate aceste elemente ale unui stat de facto, precum Sovietul Suprem, adică organul legislativ, așa-numitul președinte sau instituția prezidențială de acolo, anumite instituții de forță, MGB-ul transnistrean, echivalentul KGB-ului din perioada sovietică. Acesta e un lucru foarte periculos, pentru că, prin toate aceste elemente care se perpetuează în timp din 1992 pînă în prezent, ei transmit un mesaj și altor regimuri separatiste din spațiul ex-sovietic. Pentru că sînt un model pe care l-au preluat și au încercat să-l multiplice și în alte state care au devenit independente după destrămarea Uniunii Sovietice. ” Care sînt cele mai importante măsuri pentru ca oamenii din regiunea Transnistriei să poată avea acces la școli, servicii medicale și justiție? Ion Manole: „Cu justiția e mai complicat. Aspectele sociale și educația într-o oarecare măsură sînt deja prezente în stînga Nistrului. Spre exemplu locuitorii din stînga Nistrului vin înspre teritoriul controlat de Chișinău și pot beneficia de tratament, de consultații, de medicamente gratuite. Deci, din acest punct de vedere, Chișinăul a întreprins, întreprinde și va continua să facă acest lucru, pentru că sînt cetățeni cu drepturi depline, au aceleași drepturi ca și noi. Chișinăul, autoritățile, guvernul au responsabilități față de acești oameni. Referitor la educație, au rămas 7 școli în stînga Nistrului subordonate Chișinăului. Este o situație care nu convine deloc Tiraspolului, care a încercat pe parcursul celor 34 de ani și a eșuat în mai multe tentative de a le închide forțat. Acolo învață copii minunați, acolo continuă să își trimită copiii la fel de minunații părinți din stînga Nistrului și avem extraordinari profesori la aceste instituții, dar nu este suficient. Există școli subordonate Tiraspolului, unde avem și acea educație militară și patriotică anti-occidentală, anti-democratică, anti-națională. Aici este problema, aici trebuie să lucrăm împreună cu autoritățile. Comunicarea este foarte importantă. Noi am insistat destul de mult ca autoritățile de la Chișinău, guvernul, să aibă mesaje direcționate către cei din stînga Nistrului, să le explice anumite fenomene, să le lămurească anumite situații, să le explice cum pot ei să beneficieze, sau cum pot să aibă acces, sau de ce nu pot avea acces. Toate aceste eforturi trebuie făcute prin comunicare eficientă și prin mesaje directe adresate locuitorilor de acolo. (...) Sînt foarte mulți care cred propaganda, care nu au acces întotdeauna la informații credibile. (..) Un element bun este că, datorită situației de acolo, oamenii vin tot mai mult spre Chișinău, se angajează aici, muncesc, pentru că situația economică este mai dificilă în stînga Nistrului. Interacționînd cu agenții economici, cu autoritățile, cu oamenii din dreapta Nistrului, multe dintre stereotipurile pe care le aveau despre noi încet, încet se limitează sau se duc spre zero.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Președintele Serbiei Aleksandar Vucic și-a dat demisia – cu șapte luni înainte de finalul mandatului. În Serbia vor avea loc alegeri parlamentare anticipate, în 25 octombrie. Dacă le va cîștiga Partidul Progresist Sîrb, partidul lui Vucic, acesta ar putea fi numit prim-ministru. De aproape doi ani, în Serbia au loc constant ample proteste față de putere, declanşate de prăbuşirea, în noiembrie 2024, a acoperişului gării din Novi Sad, proaspăt renovată. Accident soldat cu 16 morţi. Protestatarii acuză de-atunci autoritățile de corupție. Care e istoricul protestelor care au luat tot mai multă amploare? De ce a hotărît Vucic să demisioneze – e un mod de a atenua mișcările de protest sau vrea pur și simplu să-și pregătească drumul pentru perioada de după ce nu va mai fi președinte? În ce măsură mişcarea din stradă s-a s-a coagulat într-o formulă politică şi ce şanse are la alegerile din 25 octombrie? L-am întrebat pe cercetătorul Dragoș Ioniță, expert în Balcanii de Vest. Dragoș Ioniță: „Protestele au început chiar a doua zi după acest eveniment tragic (prăbuşirea acoperişului gării din Novi Sad, în 2024), soldat cu 16 morți și mult mai mulți răniți. Studenții, chiar cei care se află acum în prim-planul acțiunii de protest și al campaniei electorale, s-au aflat încă de la bun început în comitetul de organizare al tuturor protestelor. Ulterior li s-au alăturat profesorii lor de la Universitatea din Novi Sad și de la universitățile mari din Serbia, din Belgrad și Niš. Ei cereau în acel moment patru acțiuni din partea guvernului. În primul rînd, aducerea în fața justiției a celor responsabili pentru proasta gestionare a proiectului de renovare a gării din Novi Sad, desecretizarea contractului cu două companii chineze de construcție, precum și o reformă a sistemului de justiție și a sistemului educațional. Pentru că vorbim despre studenți care, aflîndu-se în prim-planul mișcării de protest, au simțit nevoia de a-și aduce și propriile doleanțe, anterioare tragediei de la Novi Sad, în atenția autorităților de la Belgrad: investiții mai serioase în sistemul educațional, creșterea salariilor profesorilor din sistemul preuniversitar și universitar și o transparență a procesului decizional atît din plan politic cît și a proceselor judiciare care au urmat tragediei de la Novi Sad. Protestele au luat amploare imediat ce studenții au reușit să se organizeze și să adune în jurul lor nu doar colegii și profesorii, cît și reprezentanți ai altor categorii sociale care, pe parcursul acestor doi ani, și-au dovedit sprijinul: actori, scriitori, deci membri ai mediului artistic, dar și reprezentanți ai altor pături sociale, complet diferite: agricultori, membri ai cluburilor de motocicliști și așa mai departe. Este o diversitate pe care am întîlnit-o chiar din primele luni ale protestelor, care s-a amplificat pe măsură ce autoritățile din Serbia îi sfidau sau chiar recurgeau la măsuri represive împotriva celor care protestau pașnic în Belgrad și în celelalte mari orașe ale Serbiei.” În ultima vreme, protestele au fost organizate sub sloganul „Studenții cîștigă”. În ce măsură această mişcare s-a coagulat într-o formulă politică? Dragoș Ioniță: „Aici am putea vorbi despre un punct nevralgic al întregii campanii electorale a studenților, o slăbiciune. Pentru că s-a observat încă de la bun început că studenții nu au un lider care să dialogheze cu reprezentanții celorlalte partide. Ceea ce creează o presiune pentru studenți să-și creeze propria formă de organizare. Asta încă nu au reușit. Şi încă nu se prezintă public ca o mișcare politică, ci mai degrabă ca o platformă civică, care participă separat la alegeri cu candidații proprii pentru cele 250 de locuri din Parlament. Problema este că acum studenții se află într-o situație duală. Pe de-o parte continuă protestele. Pînă de curînd strîngeau semnături ca să se înscrie în campania electorală. Iar acum se duc din ușă-n ușă, așa și-au și numit campania, Campanie din ușă-n ușă, ca să informeze cetăţenii cu privire la programul lor electoral, pentru că acesta există. Deși ei se autoetichetează drept o platformă civică, au o platformă electorală, au un program electoral, l-au prezentat în cadrul unui eveniment relativ fastos, într-un teatru. Deci a existat o lansare a campaniei electorale și din partea lor, așa cum fac partidele politice clasice. După modul în care s-au organizat și după categoriile profesionale care participă în numele acestei platforme la alegeri, ei ar putea să intre într-o categoria partidelor de tip catch-all, pentru că au reușit să propună candidați care provin din toate păturile societății, cum spuneam, avem agricultori, artiști, oameni din sistemul educațional, inclusiv profesori care au fost supuși presiunii de către guvern în timpul protestelor şi care acum sînt candidații listei studenților în alegerile parlamentare anticipate. Dar, pe de altă parte, ei refuză să-și numească un lider, care ulterior să devină un premier, în eventualitatea cîștigării alegerilor. Şi continuă mișcările de protest, presiunea asupra guvernului, în eventualitatea în care nu vor cîștiga și vor rămîne să exercite această presiune și după încheierea alegerilor parlamentare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

După ce președintele Donald Trump a amenințat constant că va prelua „într-un fel sau altul” Groenlanda, Statele Unite ale Americii, Danemarca și Groenlanda au semnat săptămîna trecută un acord istoric privind securitatea insulei arctice. Ce prevede acest acord? Ce reprezintă pentru părțile semnatare și pentru Europa? L-am întrebat pe Cătălin Gabriel Done, analist de politică internațională, vicepreședintele Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale. Cătălin Gabriel Done: „Cred că este foarte important să ne punem întrebarea dacă acest document trebuie citit doar ca un acord referitor la Groenlanda și la securitatea nord atlantică, sau dacă în realitate el este expresia unei transformări mult mai profunde a raportului de putere în regiunea arctică și, prin extensie, a relațiilor transatlantice. Și nu mă refer doar la relațiile cu Statele Unite ale Americii, ci și cu Canada. Pentru că adevăratul punct focal al analizei strategice a acestui acord nu ar trebui să cadă doar pe ce prevede acordul, ci ar trebui să ne uităm de acum înainte de ce în această configurație are loc schimbarea și de ce participarea la acest nou aranjament de securitate este una extrem de limitată, pentru că multilateralismul arctic a funcționat după 1945 pînă în prezent. Groenlanda nu este doar un teritoriu situat în nordul Atlanticului. Ea se află la intersecția unor geografii strategice care pînă nu demult puteau fi privite ca periferice, atît de către Europa, cît și de o parte a administrațiilor americane. Dar aceste aranjamente periferice astăzi au devenit extrem de importante și centrale în politica externă globală. Arctica, Atlanticul de Nord, securitatea europeană și, sigur, competiția dintre Statele Unite și China, precum și relația cu Federația Rusă au devenit progresiv mai accesibile întregii structuri internaționale. Deci, prin urmare, nu trebuie să confundăm obiectul juridic al acordului cu miza geopolitică a acestuia. Donald Trump a văzut întotdeauna Groenlanda ca punctul central al securității nord atlantice, pentru că Groenlanda permite Statelor Unite ale Americii să aibă acces neîngrădit la politica de proiectare a intereselor strategice în regiunea arctică. Și sigur că obiectivul poate fi Groenlanda, însă miza este una mult mai largă. Și tocmai de aceea cred că trebuie să distingem acest raport între forța pe care Statele Unite ale Americii o proiectează în regiune și modul în care alege să o facă. Pentru că întotdeauna o mare putere va încerca să își impună punctul de vedere, va încerca să își impună propria strategie într-o regiune sau alta.” Ce prevede acest acord din punct de vedere al securității? Cătălin Gabriel Done: „În primul rînd, parafează acordul regatului danez pentru ca Statele Unite ale Americii să dețină baze militare permanente pe teritoriul Groenlandei. Acest lucru a fost și este extrem de important pentru SUA, pentru că de aici Washingtonul își poate proiecta forța atît în Atlanticul de Nord cît și în regiunea arctică. Timp de decenii, Arctica a fost percepută ca un spațiu îndepărtat, dificil de accesat și oarecum relativ marginal în arhitectura politicii internaționale. Această politică se încheie. Odată cu creșterea capacităților arctice ale Pekinului, ale Chinei - deși China nu este o țară arctică, are ambiții de actor arctic -, Statele Unite ale Americii și-au văzut poziția de lider contestată de către China și de către Federația Rusă. (...) Și încă un lucru extrem de important, care reiese din acest acord, dar citit printre rînduri, este faptul că Statele Unite vor detașa un contingent permanent de soldați în Groenlanda. Lucru care, pe de-o parte, vine să contracareze această cursă căreia Rusia și China i-au dat startul în Oceanul Arctic și, mai mult decît atît, prezența militară americană pe teritoriul Groenlandei înseamnă că America va veni la pachet nu doar cu armament, ci și cu investiții. Pentru că marea critică adusă de Donald Trump guvernului de la Copenhaga și autorităților de la Nuuk a fost că au permis investițiilor chineze să își facă loc în infrastructura critică a Groenlandei, au deschis porturile Groenlandei pentru vasele chinezești, vase chinezești care astăzi sînt percepute ca fiind parte a unui ansamblu de spionaj global.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Cîntecul pîinii este sunetul pe care-l scoate crusta ei fierbinte, după ce e scoasă din cuptor. Această descoperire avea să-i marcheze viața unei fete de 14 ani. Kitty Tait este diagnosticată cu depresie. Dintr-o fetiță veselă și plină de viață devine o adolescentă care abia se poate ridica din pat dimineața, copleșită de anxietate. Pînă cînd îl vede pe tatăl ei cum face pîine. Și vrea să încerce și ea. Așa începe memoir-ul „Cântecul pâinii. Cum am devenit brutari și asta ne-a salvat” de Kitty Tait și Al Tait (trad. Maria Tănăsescu, ZYX Books). Așa începe aventura. Aventura salvării, a vindecării, a transformării familiei și a casei, pînă cînd, în scurt timp, Kitty și tatăl ei ajung să deschidă o brutărie în micul lor oraș. Kitty face și terapie în acest timp. Dar o ajută foarte mult și descoperirea pasiunii de a lucra cu aluatul. Care o readuce în lume. Dincolo de suferința cruntă, e multă lumină și speranță în această poveste. Desigur, Kitty are imensul noroc să facă parte dintr-o familie care o înțelege și o sprijină zi de zi în efortul ei de a-și construi brutăria. De la tatăl care renunță la cariera de profesor la Oxford pentru a lucra cu fiica lui cot la cot, pînă la mama și frații care pun umărul la construcția brutăriei. Și, de asemenea, Kitty mai are alături o comunitate formidabilă - de la vecinii de pe stradă, care îi cedează la început cuptoarele lor ca ea să poată face mai multe pîini, pînă la oamenii din oraș care donează pentru primele luni de chirie ale brutăriei și brutarii din diversele locuri pe care le vizitează și care îi împărtășesc cunoștințele lor. Am vorbit cu editoarea Alexandra Rusu, de la ZYX Books, despre „Cântecul pâinii”, despre personajele formidabile ale acestui memoir neobișnuit și despre puterea solidarității. Dar și despre cîteva dintre rețetele de pîine și de produse de patiserie din a doua parte a volumului. Alexandra Rusu: „Cred că e un soi de carte vindecătoare, dar nu pentru că propune vreo soluție împotriva depresiei, ci pentru că e foarte plină de speranță. E o carte despre relația dintre tată și fiică. Este aici un tată complet depășit de situație, ca orice părinte care își vede copilul la pat și care face tot ce poate ca să-l salveze. Și nimic din ce încearcă foarte conștient și rațional nu funcționează, în schimb funcționează ceva absolut întîmplător, cum este să iei o maia și să o hrănești și să vezi cum începe să crească și să se transforme. E o carte despre transformare, despre maturizare și despre creștere. Dacă nu aș ști că e non-ficțiune, dacă nu aș ști că e o poveste adevărată - și știu asta pentru că e documentată inclusiv în social media -, aș spune că e ficțiune de cea mai bună calitate. (...) Cartea e un mix editorial neobișnuit. Ne-a fost teamă să o scoatem, îți spun sincer, mai ales într-un an care e departe de a fi cel mai bun pentru editori și cititori, dar pînă la urmă cred că ea poate fi și citită, și experimentată. Poate fi privită ca o carte de rețete cu poveste sau ca o poveste cu o carte de rețete. Cu siguranță nu este o rețetă împotriva depresiei - un lucru pe care vreau să-l subliniez. E doar o poveste despre depresie care conține rețete, dar de pîine.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Președintele Chinei Xi Jinping a ajuns miercuri în Statele Unite ale Americii pentru o vizită de stat de trei zile, considerată istorică, la invitația președintelui american Donald Trump. Disputele tarifare și comerciale dintre cele două superputeri, chestiuni legate de Inteligența Artificială dar și războiul din Iran și situația Taiwanului sînt cîteva dintre temele pe care analiști se așteaptă să le regăsească pe agenda summit-ului urmărit cu atenție la nivel mondial. Care e miza acestei vizite pentru cele două puteri? Am întrebat-o pe Antonia Colibășanu, analist geopolitic, doctor în economie. Este prima vizită de stat a lui Xi Jinping în Statele Unite în ultimii zece ani. În 2015 a mai fost la Washington liderul chinez. Ce s-a schimbat în acest timp în relația dintre cele două mari puteri? Antonia Colibășanu: „În primul rînd s-a schimbat contextul geopolitic global și astfel s-a schimbat și forța de negociere a celor două puteri. China pare să aibă astăzi un pic mai multă putere decît a avut în 2015. Statele Unite sînt aparent mai agresive din punct de vedere diplomatic și, într-un fel, privesc această negociere cu China ca fiind existențială și extrem de urgentă. Cele două adjective sînt folosite de comentatorii politici de la Washington, inclusiv în contextul politic de la Washington din momentul acesta, unde avem o campanie electorală în desfășurare. După 2022, cînd Rusia a invadat Ucraina, după ce a început războiul din Iran, cele două mari puteri sînt, pe de-o parte, presate să ajungă la un acord, pe de altă parte, în contextul restructurării globale, nu au neapărat același tip de presiune, în sensul în care apar elemente noi pe care le pot pune pe masă ambele puteri în contextul negocierilor bilaterale.” Xi Jinping a fost întîmpinat de Donald Trump la un nivel de protocol foarte, foarte înalt. Asta în condițiile în care cele două state sînt într-un așa-numit război comercial. Cum se explică această contradicție? Antonia Colibășanu: „Este un semn de respect și de recunoaștere a creșterii puterii chineze în ultimii zece ani. Într-un fel, trebuie dat un semnal de deschidere din partea Statelor Unite pentru discuții bilaterale, în contextul în care China, în momentul de față, este inclusă în toate marile dosare ale Statelor Unite. Mă refer aici cel puțin la cele două importante: relația cu Rusia și Orientul Mijlociu. (...) Faptul că Rusia are probleme economice, sociale, este implicată într-un război, a făcut ca importanța Chinei să crească. China este mai importantă acum la nivel regional în Eurasia decît Rusia, ca atare China este partenerul principal de discuție al Statelor Unite.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ce se întîmplă cu partidele mainstream, de centru, din Germania? Duminică au fost alegeri regionale în două landuri. În Mecklenburg-Pomerania de Vest, pentru prima oară în istoria postbelică, formațiunea CDU, a cancelarului Friedrich Merz, nu a reușit să treacă pragul electoral. „Este un dezastru”, a descris Merz situația creștin-democraților. Pe primul loc s-a clasat partidul AfD (Alternative für Deutschland), considerat de extremă dreapta. Iar la Berlin a cîștigat alegerile partidul Die Linke, considerat de stînga radicală. CDU a ieșit pe locul al doilea. În urmă cu cîteva săptămîni, la alegerile din Saxonia-Anhalt, pe locul întîi s-a clasat tot formațiunea AfD. Ce spun aceste rezultate regionale despre Germania de azi?Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Ce promite un partid ca afd? L-am întrebat pe Camil Pârvu, conf. univ. la Facultatea de Științe Politice a Universității din București. Victoria partidului extremist AfD în Saxonia-Anhalt și în Mecklenburg-Pomerania Occidentală era previzibilă – ea fusese prevăzută de sondaje. AfD – pe care îl numesc „extremist” pentru că așa e considerat și de autoritățile germane – are un avans considerabil în multe landuri. Cum se explică ascensiunea extremei drepte într-o țară în care există instituții solide și o cultură a memoriei bine articulată? Camil Pârvu: „Este un fenomen care se accelerează: o ascensiune pe care o vedem deja de peste un ciclu electoral, de la jumătatea anilor 2010, a unui partid abordat de celelalte instituții și partide cu o formulă extrem de clară, de excludere și de desemnare ca fiind un partid problematic, un partid extremist, un partid potențial sau efectiv incompatibil cu ordinea constituțională. Există o dezbatere, care continuă încă, despre oportunitatea sau justețea de a interzice finalmente acest partid. Este un partid care s-a consolidat mai ales în landurile din fostul RDG, din partea răsăriteană a Germaniei, dar care-și extinde acum importanța electorală la nivel național. Este un partid care tinde să fie cotat ca avînd prima șansă în sondaje. Ascensiunea sa se explică atît prin propriile sale acțiuni și discursuri politice, cît și printr-o criză a celorlalte partide, în special a partidelor de centru-dreapta și centru-stînga, care nu sînt acum în poziția de a rezista acestui asalt electoral și discursiv şi care sînt și într-o poziție mai dificilă ca oricînd în legătură cu propria lor raportare unii la alții și la această amenințare care vine dinspre extrema-dreaptă.” Dar ce promite AfD, cu ce-i atrage pe alegători? Camil Pârvu: „Cu soluții simple la probleme complexe. Este manualul populist, manualul campaniilor politice populiste care se duc în mod direct către soluții de o frază, eventual două cuvinte, eventual un cuvînt adresate unor probleme extrem de complexe. Vă aduceți aminte că acum zece ani Trump a cîștigat o mare parte din popularitate promițînd un zid. Cuvîntul cheie era zid. Fac un zid și se oprește migrația sau se rezolvă o problemă extrem de complexă. La fel și AfD promite remigrație, deci răsturnarea acestor schimbări profunde ale societății germane din ultimii 10-15 ani. Propune împăcarea cu Rusia și accesul la gaz, pentru că miza nu este atît Rusia, cît gazul rusesc, care ne rezolvă problemele. Anxietățile economice se rezolvă de pe-o zi pe alta, indiferent de consecințele asupra celorlalți. Și un fel de împărțire, din nou, extrem de simplistă și polarizantă a societății, între cei legitimi și cei ilegitimi, între noi și ceilalți, între poporul victimă și vinovații de serviciu. Genul acesta de divizare a societății: noi sîntem ok, noi sîntem adevărați cetățeni și cei pe care trebuie să îi identificăm ca inimici, trădători, corupți, din cauza cărora noi nu o ducem bine. Deci explicațiile sînt în general în această cheie de desemnare a unor vinovați.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Tot mai adesea, chiar oameni situați la vîrful companiilor de Inteligență Artificială formulează dubii cu privire la evoluțiile din domeniu. Și cer reglementare. Dario Amodei, șeful Anthropic, avertizează că modelele avansează mai repede decît capacitatea industriei și a autorităților de a le controla. Sam Altman, de la OpenAI, susține și el că omenirea ar putea pierde controlul asupra propriului viitor și atrage atenția asupra concentrării unei puteri uriașe în mîinile cîtorva companii. Putem lăsa chiar companiile care dezvoltă aceste tehnologii să stabilească, singure, limitele? Care sînt riscurile Inteligenței Artificiale și cine ar trebui să decidă cît de repede poate avansa? L-am întrebat pe Bogdan Manolea, director executiv al Asociației pentru Tehnologie și Internet, specialist în dreptul tehnologiei informației. Nu e prima dată cînd vedem șefi ai unor mari companii vorbind despre riscurile Inteligenței Artificiale. Acum un an, Elon Musk propusese chiar un moratoriu, o pauză în dezvoltarea modelelor avansate. De data asta, însă avem doi competitori, doi șefi ai celor mai mari companii care avertizează, în termeni foarte serioși, că e nevoie de frîne. De ce acum? Ce s-a întîmplatîntre timp? Bogdan Manolea: „S-a mai schimbat poziția pe piață. Elon Musk, cînd a făcut declarația respectivă, era într-o poziție inferioară, deci el voia tocmai să-şi ajungă din urmă competitorii. Şi cred că, în principal, au niște interese pe zona de politici publice, care se aliniază cu această idee de autoreglementare, ca și cum ar fi așa, un fel de iepure scos dintr-un joben, care rezolvă toate problemele AI-ului peste noapte. Pe de altă parte, dacă ei vor să nu dezvolte AI într-o anumită direcție, sau să limiteze, sau să stabilească că doar anumite părți ale AI-ului trebuie să fie dezvoltate, au de plină libertate să o facă. Şi totuși nu o fac. Și atunci ar trebui să ne întrebăm și noi, ca utilizatori, oare de ce nu o fac? Și vedem că, de fapt, interesele noastre de utilizatori nu converg cu interesele lor de șefi de mari companii în zona de AI. Și cred că ăsta este cel mai important lucru cu care trebuie să rămînem din discuția asta. Adică, dacă ei cer autoreglementare, nu înseamnă neapărat că și noi trebuie să cerem acest lucru, doar pentru că nu înțelegem de ce cer sau care este interesul din spate. Sigur că aici sînt speculații despre interesele din spate: că ar vrea să se pună pe o poziție mai safe în Statele Unite, în special față de modelele open source și să spună acelea nu sînt reglementate, ce faceți cu ele? Acelea sînt problema și așa mai departe. Altă discuție este legată de faptul că nu ar fi foarte fericiţi de sistemul european sau sistemul chinezesc de reglementare și atunci încearcă să găsească o alternativă.“ De fapt, cum am putea pierde controlul în favoarea AI? Ce ar însemna ca Inteligenţa Artificială să preia controlul? Bogdan Manolea: „Cred că asta e o întrebare care tinde mai degrabă spre zona filozofică a discuției, însă eu cred că ar trebui să ne punem întrebarea dacă nu cumva pierdem controlul în ideea că nu reglementăm ceea ce deja putem să reglementăm. Și să vă dau un exemplu. În ultima perioadă au fost o serie de discuții legate de niște atacuri. Agenți AI dintr-o dată s-au trezit noaptea și au început să facă niște chestii la care cercetătorii nu s-ar fi așteptat și anume au atacat alte sisteme informatice cu un oarecare succes. Și au apărut tot felul de știri care au spus că agenții AI s-au trezit sau au început să aibă conștiință proprie. Și cred că de aici trebuie să distingem lucrurile. Pentru că nu s-au trezit și nu au nici conștiință proprie. Ci pur și simplu cei care au programat acele sisteme le-au dat niște sarcini care erau intruzive, adică să atace un alt sistem informatic, și nu au pus suficiente limite sau nu și-au dat seama că limitele pe care le pun nu sînt suficiente, astfel încît au permis acelor sisteme informatice să aducă niște prejudicii, prin atacuri, în alte sisteme informatice. Dacă am fi scos AI-ul din ecuație și am fi spus că niște oameni atacă alți oameni, era clar, era o infracțiune, nimeni nu își punea întrebări legate de cine-i responsabil. Dacă faci același lucru pentru un sistem informatic obișnuit, iarăși, e clar, e o infracțiune informatică. Ei, în momentul în care apare AI-ul și spui un agent AI, fiecare vrea să-și ia mîna de pe tigaia fierbinte și să zică nu, n-am fost eu, el, de la sine putere a atacat, pentru că a nesocotit ce l-am rugat eu să facă.” Aici este întrebarea: dacă acel agent AI a ieșit singur din sandbox, a făcut o treabă autonom, în afara cerințelor care i-au fost date de utilizator, de cel care l-a programat? Bogdan Manolea: „A ieșit pentru că putea să iasă. Adică tu, ca programator în zona respectivă, știi foarte bine că un sistem AI nu stă cumințel în sandboxul lui, ca să folosesc un termen un pic ironic. Tu trebuia să știi lucrul ăsta, tu trebuia să-ți dai seama că, de fapt, dacă vrei să-l testezi, ar trebui să fie într-un mediu de testare realmente închis din punct de vedere tehnic. Așa cum un calculator poți să-l scoți din priză, la fel și un sistem AI poți să-l deconectezi de la internet și să mergi într-o zonă închisă și să-l testezi acolo cum dorești. Faptul că tu dorești să-l testezi pe internet, către un site real, automat trebuie să pună niște semene de întrebare. Dar cazul ăsta este foarte bun pentru a ne arăta că sistemul actual nu este suficient de dezvoltat și de implicat, astfel încît, într-adevăr, să discutăm despre ceea ce trebuie. Și anume, care este responsabilitatea civilă și penală a celor care au făcut acest lucru? De ce nu se discută de acest aspect? Cel atacat n-a fost supărat, ceea ce iarăşi pune niște întrebări legate de natura atacului, dacă nu cumva știa, dacă nu cumva a fost de acord și așa mai departe. Deci, în loc să vorbim despre momentul în care agenți AI încep să aibă controlul, cred că trebuie să ne gîndim mai degrabă la responsabilitatea oamenilor care programează, care folosesc AI și la ce responsabilitate au ei în relație cu agenții respectivi.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Primele alegeri parlamentare din Rusia de la invazia pe scară largă a Ucrainei au avut loc în acest weekend. Nu e nici o surpriză – potrivit estimărilor, partidul de guvernămînt, Rusia Unită, va obține peste 57% din voturi. Cu numeroși opozanți ai regimului aflați în închisoare, cu singurul partid care se opune deschis războiului din Ucraina, Iabloko, interzis, și în absența observatorilor internaționali, acest scrutin e departe de a fi liber și democratic. Cum se explică mobilizarea la acest scrutin (circa 60% dintre cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne)? Cum ar trebui să privim celelalte partide care au intrat în Duma de stat, alături de Rusia Unită: sînt „de opoziție” sau fac parte din cercul puterii? Ce mesaj transmite Moscova deschizînd mai multe secţii de votare în regiunea transnistreană, fără acordul autorităților din Republica Moldova? L-am întrebat pe Laurențiu Pleșca, coordonator de programe la German Marshall Fund, expert în spațiul ex-sovietic. Laurențiu Pleșca: „În primul rînd, cei care au votat la alegerile legislative din Federația Rusă sînt bugetarii și aparatul de stat. Este un număr important de persoane conectate cu sistemul care au fost mobilizate. Acest lucru se întîmplă la toate rîndurile de alegeri. (...) Opoziția din Federația Rusă este în momentul de față divizată și a transmis mesaje contradictorii. Partidul Iabloko (Mărul), care a fost interzis luna trecută de către Curtea Supremă de Justiție a Federației Rusie, și-a îndemnat alegătorii să boicoteze acest proces. Deci să nu meargă la vot, pentru că nu sînt alegeri veritabile. Pe de altă parte, avem liderii din exil, soția lui Alexei Navalnîi, Iulia Navalnia, care, alături de Maxim Katz şi Ilia Iașin, au îndemnat pe rețelele sociale cetățenii ruși din exil, dar și din țară, să meargă la vot și să voteze împotriva partidului prezidențial Rusia Unită. Ceea ce, de fapt, a încurajat și a ajutat regimul putinist să aibă prezenţă la vot, să pară legitimat în acțiunile sale. Rezultatele sînt asemănătoare cu cele de la alegerile legislative dinainte de război, din 2021. Dar aș menționa aici că, totuși, chiar dacă regimul s-a simțit în siguranță, tot a apelat la aceleași măsuri, cum ar fi soldați în cabinele de vot care îți stau în ceafă și se uită la tine cu cine votezi. De asemenea, am observat că în mai multe oblastii din Federația Rusă au fost introduse sute, poate mii de buletine ștampilate cu Partidul Rusia Unită, partidul prezidențial. Deci, chiar dacă a fost cumva o mișcare de protest, chiar dacă au fost anumite îndemnuri din partea liderilor de opoziție, s-a întîmplat la indigo același simulacru de alegeri cu care ne-am obișnuit în Rusia.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Andrei Gorzo a publicat recent volumul „Sfârșit de aventură” (Editura Polirom), o continuare a memoir-ului său „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie”, din 2024. Ne reîntîlnim aici cu personajul tatălui, medic legist în anii ’80, trimis la închisoare după ce face autopsia unui ștab din vechea orînduire, ajuns, după 1989, în apropierea unor oameni importanți din cercurile noii puteri, jurnalist în presa obscură a anilor 2000, un personaj în jurul căruia gravitează întreaga familie, aflată într-o permanentă stare de precaritate. Andrei Gorzo se uită înapoi și se chestionează cu privire la impulsurile care au generat prima carte avînd în centru figura paternă, adăugînd astfel un nou strat de onestitate textului său. În acest nou volum auzim și vocea mamei, mai mult decît în cel anterior. Mama fiind, de altfel, sursa principală a poveștilor. Și ancora familiei, în decenii de turbulențe. „Sfârșit de aventură” este și o carte de călătorii, pe urmele prozatorului Graham Greene, un fel de dublu patern livresc sau un mediator, un îmblînzitor al relației cu propriul tată. Am vorbit cu Andrei Gorzo despre mizele acestui nou volum, ale scrisului confesiv și despre personajele cărții sale. Andrei Gorzo: „Pe mine scrisul mă ajută să mă țin laolaltă, adică bucățile din care sînt format să nu se fărîmițeze, să nu se dezasambleze. Deci în privința asta (scrisul) e terapeutic, doar că nu e terapeutic în sens tare: mă vindec, devin un om sănătos. E terapeutic fiindcă rămîn într-o zonă de funcționalitate și nu mă destram.” Și nu mi se pare puțin lucru. Andrei Gorzo: „Nu, nici mie nu mi se pare puțin lucru, dar nici nu e cine știe ce revendicare, nu ridic cine știe ce pretenții în momentul în care spun asta. Dar, spre surprinderea mea, pe măsură ce scriam cartea, spre final mi se pare că se apropie destul de mult de o formă de self-help și cumva, împotriva intențiilor mele inițiale, ajunge să aibă ceva de-a face cu o călătorie, să zicem, terapeutică.” Și în plus, după cum mărturisești în carte, s-au mai folosit și alții de focalizarea pe care o aduci cu prima carte. S-au regăsit și alții în această poveste, în felul cum ai exprimat durerea. Andrei Gorzo: „Da, în asta cred, în asta cred. Ceva ce scrie o persoană poate ajuta alte persoane să se simtă mai puțin singure. Uite, nu sînt doar eu pe lume care mi-am pus probleme. Cred la un nivel romantic în funcția de comunicare a scrisului. Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Purtăm cu noi un bagaj emoțional pe care ni l-am construit în copilărie: modele de comportament în diversele situații de viață, mecanisme deprinse devreme pentru a face față la tot felul de provocări, mecanisme de apărare, mecanisme prin care încercăm să gestionăm tensiuni, dureri, suferințe. Ce impact are acest bagaj emoțional în relațiile noastre de mai tîrziu, în cuplu, atunci cînd apare un copil în viaţa unui cuplu? Cum ne modelează presiunile sociale ideea de familie? L-am întrebat pe sociologul Gelu Duminică,autorul cărţii „Viața în doi și jumătate. Ce am văzut, ce am preluat și cum să nu repetăm aceleași tipare”, apărută la Editura Hyperliteratura. De ce e important să conștientizăm cum am crescut, ce fel de relație au avut părinții noștri de-a lungul primilor noștri ani de viață, cum am fost tratați de părinți? Gelu Duminică: „Pentru că cei care ne-au decodificat și ne-au învățat cam tot ce se întîmplă în jurul nostru sînt părinții. De la ei am învățat cam tot. Să nu punem mîna pe sobă că e uf, să respectăm, să salutăm, să spunem bună ziua, ce înseamnă iubire, ce înseamnă iertare, ce înseamnă limită sănătoasă. Ce înseamnă violență și ne ducem în zona cealaltă, ce înseamnă tăcerea și așa mai departe. De la ei le-am învățat. Mai mult decît atît, noi le-am învățat mai degrabă din ce şi cum făceau părinţii noştri, nu din ce spuneau. Pentru că de multe ori era o disonanță între ce ne spuneau și ce făceau. Noi, copiii, vedeam mai degrabă ceea ce făceau ei. Mulți dintre noi, sau cvasimajoritatea, nu își doresc să fie ca părinții lor, în foarte multe privinţe. Și discută despre cît de imperfecte, dacă nu chiar bolnave, erau relațiile părinților lor. Și unele dintre ele încă sînt. Presărate cu foarte multă violență. Presărate cu foarte multă singurătate. Unde relația de putere era la ea acasă. Unde frica era confundată cu respectul. Că ne place, că nu ne place, exact ca în experimentul lui Pavlov, noi am fost programați cultural – prin cultură înțelegînd tot ce se transmite non-genetic – să facem lucrurile alea. Dar nu prea le conștientizăm, decît în momentul în care sîntem noi înșine puşi în situația de a intra în relații și în momentul ăla descoperim că în relația de cuplu, devenim mama sau tata, în funcție de context.” Cît de mult din comportamentele noastre şi din felul cum ne purtăm în relaţia de cuplu reverberează în societate? Gelu Duminică: „Toate lucrurile astea, dihonia, cearta, scandalul, tăcerea le vedem în societate. Ceea ce s-a întîmplat zilele trecute în societatea românească are legătură și cu modul în care noi privim conflictul: cu pumnul se rezolvă, în momentul în care nu mai poți. Şi atunci spui: tot tu ai fost de vină, vezi unde m-ai adus!” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

„Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Președinta Comisiei Europene Ursula von der Leyen și-a început discursul de azi despre starea Uniunii, din Parlamentul European de la Strasbourg, cu această afirmație paradoxală. Într-o lume pe care o descrie drept „ostilă”, von der Leyen propune o Europă mai capabilă să acționeze pe cont propriu: în apărare, dar și în energie, tehnologie, sau comerț. Printre altele, ea a anunțat și că Canada ar putea deveni primul „membru asociat” al Uniunii Europene. Dar discursul Ursulei von der Leyen s-a referit și la viața cotidiană a europenilor – de la prețul energiei la efectele schimbărilor climatice, de la abordarea cu privire la inteligența artificială la accesul copiilor la rețelele sociale. Am vorbit despre discursul privind starea Uniunii cu Oana Cristina Popa, cercetătoare la German Marshall Fund şi fostă ambasadoare a UE în Muntenegru, şi cu analistul Robert Lupiţu, redactor-şef al platformei „Calea Europeană”. „Starea Uniunii este mai puternică decît a fost vreodată. Dar, în același timp, poate părea mai precară ca niciodată.” Ce înţelegem din acest verdict? Robert Lupiţu: „Avînd în vedere că discursul privind starea Uniunii Europene este un obicei creat în 2010, pe modelul discursului privind starea națiunii al președintelui american – firește, e o diferență foarte clară de atribuții între președintele unui stat și președintele unei instituții europene –, vedem în prima parte a zicerii, în primul rînd, o frază de inspirație americană. The state of our Union has never been stronger. Da, nu a fost niciodată mai puternică. Urmată, în schimb, de o radiografie cît se poate de reală. Pentru că Uniunea Europeană experimentează crize puternice și sistemice nu de ieri, de azi, de cîțiva ani. Nu sînt crize de tipul una într-o generație. Sînt crize persistente și suprapuse. De altfel, întregul proces legat de autonomie strategică este unul de durată. Așa cum a durat, pînă la urmă, predarea diferitelor chei esențiale în zona de infrastructuri critice, un outsourcing geopolitic, dacă pot să spun așa, către China, pe zona de producție, materii prime și așa mai departe, gazul ieftin din Rusia, inclusiv procesul de reconversie industrială, de electrificare, de ce putem să mai discutăm pentru a ne lua destinul în propriile mîini – că și aceasta a fost o frază –, va dura. Și asta știm foarte bine, pentru că vorbim deja de un deceniu de suveranitate strategică, autonomie strategică. Emmanuel Macron va pleca anul viitor de la Palatul Élysée și ar merita să vedem, într-o radiografie, cît de autonomi am devenit în 10 ani sau nu. Inclusiv discuţiile despre competitivitate trenează. L-au determinat pe autorul acelui celebru raport, Mario Draghi, fostul premier italian și fostul președinte al BCE, să creeze un grup informal de reflecție și în egală măsură de influență, de lobby, acel grup de la Rin, tocmai pentru a impulsiona evoluția Uniunii Europene în diferite sectoare. Și sîntem fragili pentru că sîntem expuși masiv dezinformării, sîntem expuși de mai bine de un deceniu efectelor generate de recrudescența și afirmarea extremei drepte, extremelor politice, ultranaţionalismului, pe care l-a menționat și Ursula von der Leyen, amenințările hibride din partea Rusiei. Și acestea nu vor dispărea, sînt aici să rămînă, să se mențină, să pună presiune pe noi. Și Uniunea Europeană, în același timp, trebuie să furnizeze niște răspunsuri.” Care sînt perspectivele pentru extinderea Uniunii Europene în Republica Moldova și Ucraina în viitorul apropiat? Oana Cristina Popa: „Președinta von der Leyen a menționat extinderea în contextul securității vecinătății, a spus că în curînd se vor pregăti foi de parcurs pentru procesul de aderare a candidaților. În luna octombrie, de altfel, ies rapoartele anuale pe pachetul de extindere, unde avem Balcanii de Vest, Moldova și Ucraina. Ce așteaptă Moldova și Ucraina în momentul acesta este să deschidă restul clusterelor, cele patru care mai sînt de deschis, în așa fel încît să poată progresa pe parcursul european. Să nu uităm că sînt niște cerințe în clusterul 1 care se referă la drepturi fundamentale, reforma judiciară, libertăți fundamentale care trebuie făcute înainte ca orice alte capitole să poată fi închise. Deci, cred că în acest moment, este foarte important pentru aceste state să-și facă temele. Moldova, de altfel, a și fost laudată de către comisara pentru extindere pentru că a făcut progrese notabile în ultima vreme. Faptul că extinderea a fost menționată, chiar dacă nu a ocupat un loc central – a fost menționată la sfîrșitul discursului și doar într-un paragraf –, dar faptul că a fost acolo este extrem de important pentru că extinderea merge mînă-n mînă acum cu întărirea securității pe vecinătatea estică și este legată de componenta securității din 2022 încoace, de cînd a început războiul în Ucraina.” Apasă PLAY pentu a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

15 septembrie este Ziua Internațională a Democrației. Această zi ne găsește într-un moment complicat. Potrivit celei mai recente ediții a Indexului Democrației, România rămîne o democrație cu vulnerabilități importante. De mai bine de patru luni nu avem un guvern cu puteri depline, după căderea cabinetului Bolojan prin moțiune de cenzură. În societate s-au acumulat nemulțumiri, neîncredere și frustrări. Chiar astăzi, cîteva mii de protestatari – între ei, mulți fermieri – au manifestat în Piața Victoriei. Un protest care a pornit de la revendicări economice s-a politizat rapid și a degenerat în confruntări cu jandarmii. Ce spune un asemenea moment despre starea democrației românești? Și ce pericole amenință astăzi regimurile democratice? L-am întrbat pe Emilian Mihailov, conf. univ. la Facultatea de Filosofie a Universității din București și director al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată. Emilian Mihailov: „Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea nației. Nu cred în discursurile prăpăstioase despre starea democrației românești, deși există niște probleme semnificative. Aș vorbi despre valoarea protestelor într-o democrație. Dacă ne uităm chiar la structura lingvistică, la demos, democrația este despre vocea poporului. Sigur că aici sînt niște capcane – cine este de fapt poporul? –, și poți să ai tot felul de grupări radicale care capturează simbolic ce ar însemna vocea poporului. Dar valoarea protestelor constă în această împuternicire a demosului. (..) Există un studiu celebru care documentează la nivel global eficiența protestelor. Şi aș puncta acest contrast: protestele pașnice sînt mult mai eficiente în a-și atinge scopurile comparativ cu protestele violente. Nu tot timpul este așa, avem și proteste violente, sau care au un nivel ridicat de agresivitate și de vehemență, care-și ating scopurile. Dar de regulă, protestele violente eșuează generînd polarizare și divizare între grupări, mesajul pe care doresc să-l transmită este deturnat și toată lumea începe să se lupte cu toată lumea. Protestele violente sînt eficiente mai degrabă atunci cînd avem de-a face cu niște cerințe civice negative, le zic eu, de tipul haideți să-l dăm jos pe X, spune NU unui anumit politician. Nu sînt cerințe civice complexe. Cînd ai de-a face cu cerințe civice complexe, de tipul hai să rezolvăm o problemă, nu doar să-l dăm jos pe X, protestele pașnice sînt mai eficiente pentru că se întîmplă ceva foarte interesant acolo. Într-o atmosferă pașnică, se dezvoltă foarte mult creativitatea în comunicare. Și există un inedit al comunicării care face ca mesajele să capete o susținere populară mai largă.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Cum este înţeleasă religia în lumea de azi? Ce aduce lumii noastre cercetarea din domeniul istoriei religiilor? Ce metode de analiză folosesc cercetătorii din domeniu? În perioada 20-25 septembrie are loc la Bucureşti Congresul internațional de istorie a religiilor | Religions 360, care reuneşte nume importante ale cercetării din Europa, Statele Unite, Australia, Japonia și India. L-am invitat pe istoricul religiilor Eugen Ciurtin, preşedintele congresului, să vorbim despre mizele acestui eveniment extrem de ambiţios. Sînt 3000 de ani de religii pe care încearcă să-i acopere acest congres, care se numește Religions 360. 360 de grade în jurul ideii de religie, în jurul religiilor lumii. Totuși, care este ideea conductoare sau ce anume v-a interesat, care sînt direcțiile pe care vreți să le acoperiți în mod particular sau obligatoriu? Eugen Ciurtin: „Întotdeauna, în astfel de cazuri, trebuie să nu vrem foarte mult, ci să ne așezăm într-o poziție ospitalieră. Congresul este o figură itinerantă. Sînt congresele anuale și sînt congresele din 5 în 5 ani ale Asociației Internaționale, cele europene, în secolul acesta, anuale. Or, combinația acestor congrese și asociații, împreună cu eforturile organizatorilor, prin Societatea pentru istoria religiilor din București și Institutul de Istorie a Religiilor la Academiei Române, vin în întîmpinarea acestei dinamici. Cunoașterea e un proiect continuu, cunoașterea produce rezultate în fiecare an, iar forma cea mai bună este acest amfiteatru al cunoașterii, 360 trimite și la asta, dar mai mult decît alte dăți. (...) De data aceasta am propus și cel mai concis titlu, și cel mai generos, cel mai general concept, care trimite la circumscrierea cunoașterii, este titlul marii recenzii a lui Lawrence Eugene Sullivan la Enciclopedia lui Eliade, să circumscrii cunoașterea într-un moment anume, într-o disciplină anume. Am ajuns la acest nivel în care putem dialoga cu ei. Au primit din plin cu bucurie această propunere a mea și mă bucur să vă spun că ei înșiși au pregătit panel-urile: Esotericism 360, la 20 de ani după primul panel despre studiile despre esoterismul occidental în istoria culturii europene, în principal, care a avut loc la București în 2006. Apoi sînt panel-uri despre Vampirism 360, unde un mare savant etnolog, comparatist, Giuseppe Maiello, vorbește despre un șaman senilizat, care ar fi figura aceasta a vampirului, pe care noi o cunoaștem de la moroii transilvăneni pînă la filmul lui Radu Jude. Iată că acest concept de 360, de reunire a tuturor intereselor de cercetare, de centralizare a lor și de a da seama unii față de alții de pe poziții egale, tinde cognitiv să aibă un anumit succes, ceea ce ne onorează extraordinar de mult și încercăm în același timp să recapitulăm disciplina în tensiunile ei, în blocajele ei, în neajunsurile ei și în momentul istoric în care ne aflăm.” Multă vreme, ideea de modernitate a fost asociată cu secularizarea, cu ideea că pe măsură ce societățile devin mai educate, mai prospere, religia își pierde din greutate, din importanță. Totuși, vedem tot mai des în România, dar nu doar în România, că religia revine în politică, în dezbaterile despre identitate. Aveți o explicație pentru asta? Eugen Ciurtin: „Secularizarea, într-adevăr, pare a spune că religiile s-au retras undeva într-un vestibul, în culise. Dar noi am proiectat întotdeauna prin religii, cu aparatul nostru cognitiv și cu toată încărcătura noastră istorico-socială, am proiectat forme de asociere, forme de viitor, speranțe cu privire la lumea de dincolo și așa mai departe. Multe dintre conceptele și practicile unei vieți elementare, astăzi ca și acum trei secole, sînt întrucîtva în intersecția cu o religie sau alta, într-o comunitate sau alta, cu specificul ei sau nu. Ce face istoricul religilor este să nu devină parte în acest proces, să fie cu adevărat observator, să fie cu adevărat critic, inclusiv critic cu baza metodei istorico-filologice și hermeneutice (...) și să permită ca spațiul comun – pentru că un istoric al religiilor vede imediat cît de multe face o religie ca să le excludă pe celelalte dintr-o societate dată – să producă pînă la urmă democrație. Beneficul însuși în societăți și în epoci pentru științele umane este practica democratică. Ce stă în democrație produce beneficii în științele umane. Că altfel vine un totalitar sau un ideolog și îți spune nu e bun poetul nu știu care, dar nu e bună nici fapta religioasă respectivă sau doctrina sau personajul.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

O poveste de iubire care se transformă într-o poveste de dominare, pe fondul prăbușirii comunismului, în Republica Democrată Germană – așa s-ar putea rezuma în cîteva cuvinte romanul „Kairos” de Jenny Erpenbeck (Black Button Books, trad. Andrei Anastasescu). Katharina are 19 ani cînd îl întîlnește, în 1986, pe Hans, care are 53 de ani, e căsătorit și are un băiat. Sîntem în 1986, în Berlinul de Est. Cartea este scrisă în mare parte la timpul prezent, în mod neobișnuit pentru un roman, din perspectiva ei și din perspectiva lui deopotrivă. Timpul prezent scurtează foarte mult distanța dintre cititori și personaje. Dar „Kairos” nu e tocmai un roman de dragoste. După ce Katharina îl înșală pe Hans, povestea lor se transformă într-o relație de dominare şi abuz emoţional. Între timp, începe destrămarea sistemului politic din Republica Democrată Germană. Povestea unei mari iubiri eșuate devine o metaforă a prăbușirii societății comuniste. „Kairos” de Jenny Erpenbeck a primit în 2024 prestigiosul International Booker Prize. Am vorbit cu editoarea în limba română a romanului, Anca Dumitrescu, de la Black Button Books, despre personaje și relația lor problematică și dezechilibrată încă de la început, despre fundalul politic care devine tot mai semnificativ pe măsură ce povestea de iubire se transformă într-o relație de putere, despre maturizare și schimbare, la nivel de individ și de societate. Anca Dumitrescu: „E foarte percutant prezentul verbelor și absolut năucitor, pentru că te plasează atît de acut în tot zbuciumul personajelor. Nu e doar zbuciumul ei, să nu înțelegem că personajele sînt prezentate inegal. Ceea ce m-a șocat a fost cît de bine a reușit autoarea să intre în mintea lui. Arareori mi-a fost dat să citesc niște rînduri atît de crud de bine scrise despre cum vede un bărbat o relație în care el este abuzatorul de la un punct încolo. (...) Ambele personaje sînt plasate în istorie și lovite de ea. Istoria mare, Berlinul, RDG-ul care se destramă și istoria lor, pe de-o parte a familiei lui, pe de altă parte a relației, care nu e nicidecum una superficială, nici pentru el.” Katharina primește la cîteva luni după moartea lui Hans două cutii pline cu documente, scrisori, notițe, fotografii. Ce are special, oare, această istorie de iubire? Anca Dumitrescu: „Este foarte interesant că el rămîne un necunoscut pînă cînd ea deschide și epuizează toate acele documente. Nu erau doar acte sau bilete, scrisori ale lor. Cel mai interesant este că ea găsește dovezi ale unei relații problematice a lui cu istoria mare. Practic, se dovedește că el lucrase la STASI și fusese unul dintre informatorii odioși. Din acel moment putem să începem să recitim cartea altfel. Pentru că relația lor de iubire, care la un moment dat începe să cunoască abuz, dominație și o obsesie a lui ca iubita să-i spună adevărul, în momentul în care aflăm că el a fost informator niște ani buni, capătă cu totul alte valențe.” Este „Kairos” un roman de dragoste? Anca Dumitrescu: „Aș spune că e mult mai mult de atît. Mi se pare că este un roman despre istorie și despre memorie în toate formele ei: și de cuplu, și personală, și de stat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

Se împlinesc 25 de ani de la atentatele teroriste din Statele Unite ale Americii. Aproape trei mii de oameni au murit în urma atacurilor orchestrate de gruparea Al-Qaeda în 11 septembrie 2001. Trei avioane deturnate de teroriști au intrat în cele două turnuri gemene din New York și în clădirea Pentagonului iar un al patrulea avion, care se îndrepta probabil spre Capitoliu sau Casa Albă, s-a prăbuşit într-un cîmp din Pennsylvania, după ce pasagerii au încercat să-i oprească pe terorişti şi să preia controlul aeronavei. Cum a schimbat acest tragic eveniment politica de securitate a Statelor Unite dar și la nivel mondial? Cum păstrează americanii amintirea acelei tragedii? L-am întrebat pe Claudiu Degeratu, expert în securitate și apărare. Se vorbește adesea despre 11 septembrie ca despre un eșec al serviciilor secrete americane. A fost, într-adevăr, un eșec al serviciilor, sau mai degrabă o incapacitate de a corela nişte date, de a corobora nişte informaţii şi de a lua nişte decizii astfel încît să se prevină ceea ce s-a întîmplat? Claudiu Degeratu: „Concluziile comisiei americane, Comisia 9/11, tutelată și de președinție, și de Congresul American, se îndreaptă spre ideea că, totuși, a fost un eșec de intelligence. Cu această precizare: că nu a fost un eșec de culegere de informații, ci a fost un eșec de corelare și de estimare a iminenței unor atacuri – ceea ce este o altă etapă din procesul analizei de intelligence. Dar, în principiu ambele sînt valabile. Concluzia principală fiind că a fost un eșec de intelligence, care s-a transformat într-o primă surpriză strategică, după mulți ani. După Pearl Harbor (1941), e considerată a doua cea mai importantă surpriză strategică de nivelul securității naționale și nivel militar, cu care s-a confruntat Statele Unite. (...) O anumită organizare instituțională dinainte de aceste atacuri a permis aceste breșe majore în activitatea de intelligence, în partea de analiză strategică, în special arhitectura privind corelarea unor date de la agenții naționale diferite, FBI, CIA și departamentul de informații militare. Și, bineînțeles, mai există și partea cealaltă, legată de faptul că Al-Qaeda a operat la nivel global. Gîndiți-vă că acest grupare a avut ca etapă finală activitatea din Hamburg, în Germania. Celula s-a reunit acolo și după aceea s-a pregătit operațional în cele patru grupuri care au deturnat patru avioane. Deci există și factori interni majori, și cei mai importanți, de la nivelul ecosistemului de securitate și apărare american, care explică acest lucru, dar, în același timp, și partea cealaltă e importantă, faptul că, la nivel global, statele, experții, nu erau pregătiți să interacționeze pentru a preveni asemenea activități.” Invocarea pentru prima dată în istorie a Articolului 5 al NATO după 11 septembrie a arătat o solidaritate occidentală aproape fără cusur. Cum s-a ajuns, numai cîțiva ani mai tîrziu, la diviziunile provocate de războiul din Irak? Claudiu Degeratu: „S-a ajuns tocmai prin războiul din Irak. Pentru că războiul din Irak a fost prima aplicare a doctrinei Bush a războiului preventiv. Președintele George W. Bush este cel care, după atacurile de la 11 septembrie, enunță un principiu foarte important, cel al dreptului Americii de a avea lovituri preventive oriunde pe glob, acolo unde se consideră că nu trebuie să mai determini dacă există și multe dovezi, ci doar să vezi intenția și postura. (...) Președintele Bush dezvoltă un concept care se numește războiul global împotriva terorismului, cu care diferite țări aliate nu au fost de acord, inclusiv Marea Britanie, Germania. Nu au fost de acord cu această abordare preventivă pentru că un aliat de talia Americii, care inițiază unilateral măsuri preventive, ar putea să genereze din partea altor state reacții împotriva celorlalți aliați. Și de aici încep să apară disensiunile. Nu avem dovezi pentru armele de distrugere în masă irakiene: Parisul cerea o prudență în abordarea și intervenția militară. Bineînțeles, America a mers unilateral. După aceea lucrurile au început să intre pe o cale de mijloc, pe principiul solidarității și al apărării colective împotriva amenințării teroriste. Pentru că atunci, în NATO, de asemenea s-au schimbat anumite perspective vis-a-vis de ierarhia riscurilor și terorismul a început să fie unul dintre cel mai importante riscuri care trebuiau gestionate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Într-o lume liberă, e firesc să avem păreri diferite și să ne exprimăm în spațiul public. Dezacordul face parte din jocul democratic. Dar ce se întîmplă atunci cînd dezacordurile încep să dezbine societatea? Trăim într-un climat în care diferențele politice sau culturale se transformă în rupturi. Și, uneori, dialogul pare imposibil. Cum refacem punțile dintre noi? Care este granița dintre conflictul de idei și momentul în care începem să-l percepem pe celălalt drept dușman? Spre ce ne îndreptăm ca societate atunci cînd se accentuează polarizarea? Cum ne păstrăm echilibrul psihic într-o lume în care se acumulează tensiunile și conflictele? Am întrebat-o pe Zenobia Niculiță, psihologă și psihoterapeută. E posibil dialogul între persoane cu păreri radical diferite, opuse? Zenobia Niculiță: „Știm astăzi, din mai multe studii pe tema polarizării, că într-o societate în care există deja o polarizare mare, în care există poziții radicale, diferite și diametral opuse, expunerea la argumente nu funcționează. Este unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face. Pentru că expunerea la argumentele opuse nu face decît să întărească polarizarea persoanei, polarizarea ideologică. Persoana care ascultă, citește sau este expusă la argumente opuse, le resimte ca pe un atac la propria identitate, deci la propria supraviețuire și nu face decît, în fiecare moment, să-și construiască interior contra-argumente la ceea ce aude. Nu stă să cîntărească sau să caute să vadă dacă există ceva rezonabil.” Dacă argumentele nu funcționează, atunci ce funcționează, cum putem să ne întîlnim totuși? Zenobia Niculiță: „Funcționează întîlnirile reale între oameni, care se pot vedea unii pe ceilalți ca oameni care au și alte părți decît aceste opinii. Pentru că altfel poți să discuți cu un om care e vecinul care îți duce copiii la școală în unele zile și tu îi duci pe ai lui în zilele următoare. Sau asistenta medicală care te-a îngrijit în momentul în care erai în spital. Oameni pe care i-ai văzut și în alte ipostaze și cu care ai și alte elemente comune. (...) Avem o polarizare ideologică, avem o polarizare afectivă, care este cea mai dăunătoare, de fapt: în momentul în care ajung să-l urăsc pe celălalt, care este diferit de mine, și să mă tem de el. Și avem o polarizare percepută. Iar studiile arată că polarizarea percepută este întotdeauna mai mare decît cea reală. Cu alte cuvinte, nouă ni se pare întotdeauna că ceilalți sînt mai împotriva noastră decît sînt în realitate. Că ne urăsc mai tare decît ne urăsc. Și asta nu face decît să amplifice și să întrețină fenomenul. Și atunci, orice poate să reducă polarizarea percepută funcționează. Adică momentele în care putem să vedem că și celălalt este înțelegător. Și aici există un studiu făcut la Ottawa University, în care au adus împreună două persoane aflate pe poziții radical opuse și au aplicat tehnici de terapia cuplului la dezbaterea dintre ele. Adică tehnici legate de curiozitate și ascultare activă, de exprimare asertivă a propriei opinii, de acord vs. dezacord și așa mai departe. Și au descoperit că, într-adevăr, acest gen de intervenție funcționează. La finalul unui astfel de proces, persoanele respective arătau o polarizare afectivă redusă, dar, mai mult decît atît, efectul continua de-a lungul timpului.” Cum ne afectează sănătatea psihică faptul că asistăm la o polarizare tot mai mare a societăților noastre? Zenobia Niculiță: „Există un studiu și pe tema asta care arată că nivelul de stres, nivelul de cortizol este foarte crescut în corp și că, la un moment dat, devine un efect circular. Cu cît asistăm sau sîntem prinși într-un proces de polarizare mai puternică, cu atît nivelul nostru de stres crește. Cu cît nivelul nostru de stres crește, capacitatea noastră de discernămînt și de a ne angaja în mod corect într-un dezbatere scade, drept urmare polarizarea va crește și nivelul de stres va fi alimentat.” Și cum ieșim din acest cerc vicios? Zenobia Niculiță: „Oricît de banal ar suna, cea mai sănătoasă și mai eficientă metodă este: ieșim prin conectare. Atunci cînd reușim să ne conectăm în mod real cu oameni care ne văd ca persoane. Atunci cînd avem rețeaua noastră de suport, care nu este rețeaua ideologică, ci este cea compusă din acei oameni care pot să fie foarte diferiți de noi, dar sînt foarte prezenți fizic. Oameni care ne știu, care ne văd în întregimea noastră, care nu ne consideră, știu eu, incultul ăla care ține cu nu știu ce, ci știu că sîntem și părintele care are grijă de copii, copilul care are grijă de părinții săi, prietenul bun care a fost întotdeauna aproape cînd am avut o nevoie și așa mai departe.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

După cel de-Al Doilea Război Mondial, ordinea internațională s-a construit pe ideea că relațiile dintre state trebuie guvernate de reguli și nu de forță. Tot mai adesea însă vedem războaie de agresiune, amenințări militare și tratate internaționale care sînt ignorate ori denunțate. Ce se întîmplă cînd regulile sînt încălcate de cei atît de puternici încît nu pot fi sancționați? Și ce relevanță mai au instituții precum Organizația Națiunilor Unite, care intră în blocaj în fața unor crize pe care ar trebui să le gestioneze? În 8 septembrie se deschide la New York cea de-a 81-a sesiune a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. Vorbim despre criza dreptului internațional și despre raportul dintre forță și reguli. Invitata noastră este Liliana Popescu, prof. univ. dr. la Facultatea de Științe Politice a SNSPA. Organizația Națiunilor Unite a fost înființată după cel de-Al Doilea Război Mondial cu scopul de a menține pacea și securitatea la nivel mondial. În prezent organizația numără peste 190 de state membre. Care sînt principiile pe care s-a fondat această organizație internațională atunci, în primii ani de după război? Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite a fost gîndită în temeiul unor principii liberale. Şi acest lucru este reflectat în Carta ONU și în Declarația drepturilor omului, care a fost adoptată la scurt timp după înființarea organizației. Lucrul ăsta este foarte important pentru că principiile liberale merg pe ideea că pacea este cea firească și războiul este anormal. Războiul este, să spunem, un defect al umanității sau al comportamentului diverselor societăți. Obiectivul organizației este menținerea păcii și a securității. Și acest lucru, conform Cartei ONU, se realizează în primul rînd prin respectarea suveranității statelor și a egalității în suveranitate. În ciuda faptului că statele sînt foarte diferite ca mărime, ca putere. Sigur că aici, de-a lungul deceniilor, s-au dezvoltat o serie de contradicții. De pildă, la nivelul ONU a fost adoptată Declarația drepturilor omului. Or sînt unele aspecte care țin de dreptul intern. Sigur că printre principiile ONU este menționat faptul că statele trebuie să se abțină de la utilizarea forței în relațiile internaționale, de la a ataca state suverane. Dar dacă ne uităm la istoria ultimilor 81 de ani, vedem că s-au produs diverse încălcări ale acestor principii și ale dreptului internațional.” În ce măsură reușește ONU să apere unul dintre obiectivele sale principale: respectarea drepturilor omului peste tot în lume? Liliana Popescu: „Organizația Națiunilor Unite și funcționarea ei depind de voința statelor membre. ONU nu este o entitate supraordonată, nu e un guvern mondial care să aibă niște puteri de aplicare a dreptului care se referă la drepturile omului, are puteri limitate. Puterea sa se oprește la granițele statelor, deși aici sînt multe de discutat. De pildă, în timpul Primăverii Arabe, situația din Libia era extraordinar de dificilă pentru că regimul Gaddafi a acționat împotriva propriilor săi cetățeni la o scară foarte mare. Şi acea situație a condus la dezvoltarea dreptului internațional prin adoptarea unui nou principiu: responsabilitatea de a proteja, responsabilitatea colectivă, internațională de a proteja civilii dintr-o anumită țară. Există un precedent în care decidenții de la nivelul ONU nu au acționat suficient de devreme. E vorba de genocidul din Rwanda. În timpul genocidului s-a luat decizia ca ONU să intervină, dar era deja foarte tîrziu. Este o pată pe reputația organizației, pentru că oamenii aceia au murit din lipsa unei intervenții la timp.” În ultimii ani au fost încălcate mai multe tratate de drept internațional. Cîteva exemple: în 2014, Federația Rusă a ocupat Crimeea, teritoriu ucrainean, fapt denunțat drept ilegal de către ONU, care condamnă şi abuzurile și încălcările drepturilor omului în acest spațiu. Invazia rusă în Ucraina din 2022 reprezintă o încălcare a Cartei ONU și a dreptului internațional. O comisie ONU a concluzionat că Israelul comite crime de război și împotriva umanității în Gaza. Ce putere, ce relevanță au aceste constatări ale ONU în plin război? Liliana Popescu: „În primul rînd să remarcăm faptul că aceste condamnări nu au avut loc la nivelul Consiliului de Securitate sau mult prea puțin, pentru că din Consiliul de Securitate face parte ca membru permanent Rusia. Nu e prima oară cînd a fost încălcat dreptul internațional – s-a întîmplat încă din perioada războiului din Coreea. Sigur, această situație ne privește pe noi în modul cel mai direct pentru că sîntem vecini cu Ucraina. La nivelul Adunării Generale, majoritatea statelor, de-a lungul ultimilor ani, au fost favorabile Ucrainei. Dar au fost unele rezoluții pentru care inclusiv Statele Unite s-au abținut sau nu au votat. Lucrurile sînt foarte schimbătoare și într-adevăr există tendința de a fi folosită mult forța, în loc să apreciem existența acestui for în care se poate discuta și se poate încerca rezolvarea unor conflicte. Dar, cînd e vorba de Rusia și intervenția în Ucraina, dacă ascultați discursul lui Putin, veți vedea că din punctul lui de vedere Ucraina nu este suverană, deci el neagă suveranitatea Ucrainei deși Ucraina este membru de drept și de fapt al Organizației Naționale Unite, recunoscut de toate celelalte. Deci aici vorbim nu numai despre drept internațional ci şi despre unele state care sînt conduse de dictatori, în mod autoritar, care decid și au puterea să atace, să facă toate mizeriile pe care le face Rusia în Ucraina.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Emisarii președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, s-au întîlnit sîmbătă la Moscova cu Vladimir Putin şi duminică au vorbit la Kiev cu Volodimir Zelenski, într-o încercare de a obține reluarea negocierile pentru pace în Ucraina. Cu ce se întorc în America emisarii lui Trump după aceste vizite? Care sînt perspectivele pentru Ucraina? I-am întrebat pe istoricul Cosmin Popa, specialist în spațiul ex-sovietic, şi pe politologul Marin Gherman, directorul Institutului de Studii Politice și Capital Social din Cernăuți, lector la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Cosmin Popa: „Greu de spus cu ce se-ntorc la Washington emisarii lui Trump după aceste vizite, pentru că în momentul de față interesul Rusiei este doar acela de a simula interesul pentru negocieri și de a obține de la administrația americană o întîlnire care să-l repună pe Putin în lumina reflectoarelor și să-i confere o aură de frecventabilitate internațională. (...) Pe de altă parte, toată lumea se fereşte de un elefant din cameră: ideea credibilităţii Americii. De fapt, America nu are o credibilitate autentică de mediator în acest conflict. Pentru că pînă acum, poziţiile administraţiei Trump i-au fost mai degrabă favorabile, indirect sau direct, lui Putin. Aşa se explică prezenţa la Kiev, în timpul acestor negocieri, a unor consilieri importanţi ai liderilor Germaniei, Poloniei, Franţei şi Marii Britanii. (...) Dincolo de faptul că Statele Unite nu sînt credibile în această discuție, mai e ceva: au foarte puține pîrghii de influență și de presiune asupra Rusiei.” Ce urmărește Vladimir Putin prin reluarea contactelor cu Washingtonul? Un acord care să încheie războiul sau încearcă doar să legitimeze cîștigurile teritoriale de pînă acum ale Federației Ruse? Marin Gherman: „Rusia participă la aceste discuții pur și simplu cu scopul de a mima un proces de pace. Putin în acest moment nu își dorește să oprească războiul sub nici o formă, Rusia nu este de acord cu un armistiţiu, nici nu își dorește să legitimeze ceva. Este o încercare de a transforma mecanismul discuțiilor într-o formă de a continua războiul. E un paradox: aceste negocieri – care nu sînt de fapt negocieri, ci niște întîlniri cu fiecare dintre părți – îl ajută pe Putin să continue războiul. Este un mecanism folosit din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des. Apar acești doi eroi ai administrației Trump, se întîlnesc, discută ceva, au ajuns în premieră la Kiev și Kievul este nevoit să joace acest dans, să-i implice în această horă. La Kiev – am urmărit astăzi majoritatea reacțiilor specialiștilor de acolo –, lumea vede foarte clar lucrurile, toată lumea știe că aceste întîlniri nu vor avea nici un rezultat, toată lumea este conștientă de faptul că războiul intră în faza de iarnă și Rusia nu-l va opri. Însă toți zîmbesc frumos, încearcă să nu-i supere pe americani, pentru că nu este bine să-i supărăm pe americani: mai e nevoie de un Patriot, mai e nevoie de un dialog cu Statele Unite ale Americii. Iar din partea Rusiei, Putin crede că poate să fie relaxate sancțiunile americane împotriva Rusiei, Putin mai crede că datorită acestui ping-pong discursiv, poate prin niște artificii narative, se va obține o repoziționare și o oboseală în Statele Unite ale Americii. Deci e mai mult de cîștigat de partea rusă decît de partea ucraineană în urma acestor discuții mimate.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

„Retroversiuni”, antologia de proză scrisă de femei, publicată la Paralela 45, a ajuns la ediția a patra. Tema de anul acesta este Mitologii. În ultimii ani, a crescut interesul unor scriitoare pentru revizitarea unor mituri, pentru rescrierea unor povești arhicunoscute dar din perspectiva eroinelor sau a personajelor femei despre care nu se vorbește prea mult în mitologie. E un tip de retroversiune, în fond - fiindcă retroversiune înseamnă retraducerea unui text dintr-o limbă străină în limba din care a fost tradus -, aducerea înapoi a poveștilor femeilor din mituri, după ce poveștile au trecut deja printr-o traducere, printr-o interpretare: cea a bărbaților care le-au elaborat, scris și rescris. Așa că o temă precum mitologii, propusă scriitoarelor pentru o antologie numită „Retroversiuni”, poate fi înțeleasă și ca o invitație la rediscutarea, rescrierea, chestionarea unor mituri din perspectiva femeilor sau din perspectivă feministă. Am vorbit despre toate acestea cu Cristina Ispas (care coordonează, alături de Victor Cobuz, antologia) și cu Maria Manolescu, una dintre autoarele prezente în acest volum. Cristina Ispas: „Este un fel de revendicare a narațiunii, a propriei narațiuni, care pînă acum a fost spusă de altcineva. Au fost două motive pentru care ne-am gîndit la tema asta. În primul rînd, mitologia constituie un corpus de povești minunate, sălbatice, pline de vrăjitoare și zei, pe care le citim în copilărie și cu care ne formăm. Și m-am gîndit că e un teritoriu la care mi-ar plăcea să mă întorc și prin prisma bucuriei de atunci. Și, desigur, exact așa cum ai spus și tu, am fost atenți la acest nou curent în cadrul căruia mai multe autoare revendică anumite mituri și le recontextualizează, le rescriu, le rediscută dintr-o perspectivă feministă sau doar feminină, de multe ori dînd voce unor personaje feminine care nu au voce, sînt doar elemente de decor, alteori rediscutînd și reinterpretînd povestea. Pentru că în copilărie, într-adevăr, am citit miturile cu mare bucurie și plăcere, dar mai tîrziu mi-am dat seama că erau acolo și lucruri pe care mi-ar plăcea să le corectez cumva. Pentru că aceste mitologii constituie un subiect enorm care a traversat milenii în cultura noastră și s-a răspîndit, a infuzat toate artele, literatură, teatru, film, pictură, muzică și au tot fost rescrise și repuse în alte contexte. Am și spus, în momentul în care le-am făcut propunerea autoarelor să intre în tema asta, că probabil avem nevoie de cel puțin 4-5 ediții, numai ca să începem discuția în zona mitologiei. ” Ce i-ați răspunde cuiva care ar spune totuși, astea sînt niște mituri, niște povești, le citim în copilărie, le-au citit generații după generații, astea sînt poveștile, de ce să ne apucăm acum să le rescriem sau să ne uităm la ele din altă perspectivă? Maria Manolescu: „Tocmai pentru că de asta sînt poveștile, ca să fie spuse, respuse, discutate. Pentru mine poveștile au fost calea de a învăța lumea, de a mă apropia de bunica mea și întotdeauna cea mai fascinantă parte era să discutăm după, despre ce se întîmplă acolo. Asta fac și cu copilul meu. Și mi se pare că poveștile ne-au adus și pe noi acum împreună, și pe noi în paginile acestei antologii. Să nu avem voie să le chestionăm ar fi ca și cum n-am fi liberi să ne bucurăm de ele. Rescrierea poveștilor se întîmplă de cînd lumea. Și Sofocle, și Eschil, și Euripide au rescris niște mituri pe care le-au auzit și le-au scris cum au vrut ei. Dacă nouă ni se pare acum că ei le-au scris în forma definitivă e doar o iluzie. Și ei au fost liberi în a le trata, la fel și Shakespeare și nu văd de ce nu le-am urma exemplul în privința libertății. (...) Pentru mine rescrierile, mai ales rescrierile miturilor, mi se pare că pot să fie un masterclass în nuanțare. Pentru că aceste figuri mitologice sînt foarte esențializate, sînt niște arhetipuri. Ne-am obișnuit să le asociem niște etichete foarte simple: soția geloasă, cicălitoare, răzbunătoare, monstrul, femeia monstruoasă... Rescriindu-le, facem loc nuanțelor. Mi se pare interesant să vezi dacă, de fapt, Medeea nu și-a ucis copiii, cum face Christa Wolf în romanul pe care l-a scris în anii ’80 („Medeea. Glasuri”), o poveste foarte frumoasă. Toți ne-am obișnuit cu figura monstruoasă a Medeei care și-a ucis copiii. Și Christa Wolf zice dar dacă e o poveste fabricată, de fapt, politic? Mi se pare un gînd foarte bogat.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

A început vara, se apropie vacanța, unii poate deja au plecat în concediu. Dar de cînd vorbim, în istoria omenirii, despre vacanță? Cum a apărut ideea de concediu? Se mai poate vacanță reușită fără o documentare serioasă a momentelor și locurilor-cheie pe Instagram și Facebook? Vacanța vine cu o mare presiune: trebuie să fim fericiți. De ce vacanțele produc uneori mai multă tensiune decît relaxare? E concediul și un test de rezistență pentru familie, pentru cupluri? I-am întrebat pe Radu Uszkai, cercetător la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată, și antropologul Alex Dincovici. Cum a apărut ideea de vacanță, ideea de concediu? Alex Dincovici: „E o discuție interesantă pentru că mi-aduce aminte de un profesor de geografie care a întrebat cînd au apărut oceanele și răspunsul era cînd au apărut continentele. Cam așa și aici. Ideea de vacanță a apărut cînd a apărut ideea de muncă plătită, văzută ca obligație și deconectată de tot ce însemna calendar agrar, calendar religios. Aș spune că în momentul industrializării și în epoca industrială a apărut această noțiune de vacanță. Pentru că înainte, oamenii luau pauze atunci cînd erau nevoiți, pentru că te obliga natura, ciclul firesc de producție să faci asta. Și mai existau, evident, și sărbătorile religioase. Vacanța era definită mai degrabă ca ceva negativ, că etimologic de aici vine cuvîntul, e un gol, e o definiție negativă care acum s-a inversat. Vacanța a devenit ceva ce ești într-un fel obligat să faci, nu o faci neapărat pentru relaxare, o faci ca să poți să fii mai productiv, să-ți încarci bateriile, cum se spune în limbaj comun, ca să poți să muncești după aceea și mai mult. Deci cele două sînt foarte interconectate. Și, evident, a apărut și noțiunea de concediu, care e un pic diferită. Vacanța e văzută în registrul acesta al timpului liber, în care trebuie să reușești să te bucuri de el, pe care trebuie să-l umpli. Concediul e văzut strict ca o deconectare de la viața profesională, de la muncă, și e interpretat acum mai degrabă ca noțiune de drept. Concediul este un drept, pentru care oamenii s-au luptat.” În vacanță ne dorim libertate. Numai că, adesea, libertatea asta nu e garantată. Vacanțele seamănă tot mai mult cu un proiect managerial, care presupune și foarte multă muncă. Ne facem rezervări, ne facem liste de obiective. Ne creăm itinerarii. Printre altele, vacanța a devenit și o marcă a statutului și tocmai de aceea este nevoie să o planificăm în avans.E muncă multă. Putem depăși logica asta în vreun fel? Radu Uszkai: „E dificil s-o depășești din momentul în care oamenii devin conștienți de costul de oportunitate al timpului. Și de-aia oamenii ajung să aibă această perspectivă. Toate cuvintele pe care le-ai spus îmi sunau ca o critică dinspre stînga la adresa acestui mod de a conceptualiza vacanța. A modului neoliberal în care ne raportăm la timp, în care îl cuantificăm constant și în care îl înmagazinăm și îl tratăm ca pe o resursă. Sigur că poți depăși logica asta, adică poți să te duci două săptămîni la mare, să zicem, și să te raportezi cu totul altfel la timp. Însă, dacă vrei să te duci altundeva, dacă vrei să te duci într-un loc unde ți-ai dorit de foarte multă vreme să ajungi, e imposibil să scoți din ecuație rolul pe care îl joacă planificarea. Mai ales în contextul în care sîntem în prezent, în care nu știi ce o să se întîmple, de pildă, cu prețul la kerosen. Nu știi ce o să se întîmple cu destinația unde vrei să ajungi, ținînd cont de contextul geopolitic la nivel macro. Și nu cred că oamenii au făcut vreodată abstracție, de fapt, de toate aceste elemente. Dacă citim literatură de vacanță sau literatură de secol XIX, cu oameni care explorau chiar și Țările Române, o să vedem că oamenii își făceau un plan de la bun început. Fiindcă, în general, oamenii lucrează avînd în vedere faptul că există niște potențiale riscuri sau costuri ale acțiunilor lor, și are tot sensul din lume să se pregătească din timp și să le aibă în vedere. De aceea, nu cred că putem să scăpăm cu adevărat de logica asta, din nou, neoliberală, a modului în care ne raportăm la timp, și nu cred că e ceva rău să facem asta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Sprijinul pentru Ucraina, războiul din Orientul Mijlociu, reglementarea zonei digitale, dezechilibrele economice globale sînt cîteva teme de pe agenda summitului G7, care a început luni și se încheie astăzi. Liderii celor mai dezvoltate economii ale lumii – Canada, Statele Unite, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi Regatul Unit, alături de Uniunea Europeană – s-au întîlnit în localitatea franceză Evian. Alături de ei, la invitația președintelui Emmanuel Macron, au participat la summit și alți lideri mondiali, între care președintele ucrainean Volodimir Zelenski, premierul indian Narendra Modi şi preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sissi. Președintele american Donald Trump a avut o întîlnire la summitul G7 cu omologul său ucrainean, după care a spus că Rusia ar trebui să încheie un acord cu Ucraina. De asemenea, toți liderii G7, inclusiv Donald Trump, au adoptat o declarație prin care se angajează să intensifice sancțiunile împotriva Rusiei și sprijinul militar pentru Ucraina, afirmîndu-și susținerea neclintită față de Ucraina. Ce semnificație are acest document al liderilor G7? Care a fost atmosfera la summitul de la Evian? Vor impune din nou Statele Unite sancțiuni împotriva Rusiei, vizînd exportul de petrol? Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? L-am întrebat pe Robert Lupițu, analist de politică internațională, redactor-șef al publicației „Calea Europeană”. Cancelarul german Friedrich Merz a vorbit la summitul G7 despre speranță, în legătură cu unitatea transatlantică pe tema sprijinului pentru Ucraina. S-a schimbat ceva în atitudinea lui Donald Trump față de Ucraina? Robert Lupițu: „Aceasta pare să fie senzația. Şi acesta ar putea să fie un efect al faptului că președintele american se află acum în postura de a fi încheiat conflictul (cu Iranul) – cel puțin pentru moment, vom vedea în ce direcție vor merge lucrurile –, dar putem vorbi de un acord cu Iranul, care vizează atît deschiderea Strîmtorii Ormuz, cît și faptul că Iranul va abandona programul nuclear. Ceea ce poate fi translatat de către Donald Trump într-un succes și îl poate duce în postura de a încerca să pună umărul pentru a pune capăt și războiului din Ucraina. Este important pentru Ucraina, dar și pentru arhitectura de securitate din Europa, să o facă din perspectiva susținerii integrității teritoriale a Ucrainei, a reconstrucției acestei țări, a faptului că Rusia este cea care se face vinovată de acest conflict. Pe de altă parte, să nu uităm că în ultimele luni, cînd nu și-a îndreptat atenția spre acest conflict, Ucraina a putut să fie sprijinită și susținută foarte bine de aliații europeni, atît în materie de logistică, atît în materie de sprijin financiar, cît şi în materie de presiuni diplomatice, sancțiuni la adresa Rusiei și așa mai departe. O atenție sporită a lui Donald Trump spre teatrul de conflict Rusia-Ucraina poate crea provocări suplimentare pentru europeni. Deoarece Statele Unite vor dori să regleze tempo-ul acestor negocieri și știm foarte bine discuțiile de anul trecut, cînd europenii se temeau că ar putea să fie lăsați pe dinafara negocierilor. Tocmai acestea sînt temerile care se doresc a fi prevenite, numai și pentru că s-a creat acest cadru la summit-ul G7, a existat mai multă încredere între aliați. O încredere care a trebuit să fie firească, dar care nu întotdeauna funcționează.” Cum arată relația transatlantică în acest moment, după toate tensiunile din ultima vreme dintre liderii europeni și președintele american? Robert Lupițu: „Aduce cu imaginea unui plus de optimism pentru summit-ul NATO de la Ankara. De fapt, toate eforturile sînt făcute în această direcție, inclusiv faptul că ieri, în timp ce summit-ul G7 avea loc la Evian, Parlamentul European îndepărta ultimele blocaje procedurale în calea implementării acordului comercial dintre Uniunea Europeană și Statele Unite, unul care reechilibrează, din punct de vedere comercial și tarifar, relația în favoarea Statelor Unite, pentru că Uniunea Europeană are un excedent comercial mult mai mare. Și deja și la nivelul NATO se lucrează cu diferite scenarii și abordări. Avem acest concept de NATO 3.0, în care vorbim despre o Europă mai puternică în interiorul NATO, în care Europa să facă mai mult pentru apărarea convențională. Vorbim de acest nou model de forțe, care presupune că Statele Unite nu-și vor mai dizloca forțe suplimentare și poate vor retrage anumite tehnici și tehnologii militare de rang convențional, pentru că nu se mai pot concentra simultan pe atîtea teatre de operații și acestea să fie suplinite de către europeni. Practic, unul dintre lucrurile pe care și le dorea Donald Trump, plus sporirea angajamentelor pentru securitate și apărare, adică angajamentele bugetare. Dar, în general, relația pe care aliații europeni o au cu a doua administrație Trump este una care privește și în sens larg anticipativ, pe un termen mediu, dar una care privește și în momentul imediat. Și, practic, depășirea contextului potențial convulsiv, cu summitul G7 sau la summitul NATO, este un obiectiv, pentru că oferă un respiro.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Republica Moldova şi Ucraina au deschis luni primul cluster al negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, cel dedicat valorilor fundamentale, incluzînd statul de drept, independența justiției, combaterea corupției, dezvoltarea instituțiilor democratice, reformarea administrației publice și respectarea drepturilor fundamentale. Ce semnificaţie are acest moment? Care sînt avantajele, care sînt dezavantajele parcurgerii procesului de aderare umăr la umăr de către cele două ţări?Cît de pregătită este Uniunea Europeană însăși pentru această extindere?Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Care sînt perspectivele de aderare pentru cele două ţări? Am întrebat-o pe Angela Grămadă, expertă în spațiul ex-sovietic, președinta Asociației Experți pentru Securitate și Afaceri Globale (ESGA). Ce ar trebui să se întîmple în Uniunea Europeană înainte de extindere? Cît de pregătită este în acest moment Uniunea Europeană pentru încă un val de extindere, mai ales în Ucraina? Angela Grămadă: „Cred că în paralel cu aceste valuri de extindere, ar trebui să aibă loc și dezbaterea despre viitorul Europei: cum ar trebui să arate viitoarea formulă instituțională și viitoarea decizie politică. Ca să fie exclus veto-ul folosit în anumite momente de anumite state, pentru a bloca anumite procese politice. Aceste procese politice de fapt îngreunează foarte mult decizia politică cu privire la securitate, la apărare, cum am tot văzut de-a lungul celor patru ani de război. Unanimitatea nu mai funcționează. Mai departe avem noua idee pe care au lansat-o Franța și Germania, prin publicarea acelui non-paper, înainte de summit-ul Balcanii de Vest-Uniunea Europeană, care a avut loc în Muntenegru acum cîteva săptămîni, în care li s-a sugerat statelor candidate că Uniunea Europeană are nevoie de propriile sale garanții ca să se apere în eventualitatea în care aceste state candidate sau noile state membre nu vor putea să facă față realităților europene, adică vor întîrzia să fie implementate mecanismele europene, nu neapărat să fie adoptate, pentru că armonizarea se va produce, dar e nevoie de timp pentru a vedea rezultatele implementării acestor politici europene. Și atunci, statele membre ale Uniunii Europene, prin vocea Franței și a Germaniei, încearcă să sugereze că această dezbatere nu este una de evitat, că trebuie să existe totuşi niște discuții și la aceste discuții trebuie să participe inclusiv statele candidate. Pentru că ulterior ele vor fi parte a acestui proces decizional și trebuie să accepte că principiul acesta pe merit de a adera nu este doar un slogan, ci este într-adevăr o realitate spre care tind statele membre ale Uniunii Europene, ținînd cont de antecedentele care au existat pînă acum, adică de valul de aderare cu România și Bulgaria și, după aceea, Croația și așa mai departe.” Cum va rezolva Moldova situația Transnistriei, teritoriu care nu se află sub controlul Chișinăului? Angela Grămadă: „Pentru Transnistria, Republica Moldova a adoptat deja o parte din legislația europeană, ea fiind inclusă în GSP+. Care este un acord generalizat de preferințe, care se aplică raioanelor de est, aflate sub ocupație temporară. Asta înseamnă că agenții economici din regiunea transnistreană, care sînt înregistrați la instituțiile publice de la Chișinău, pot beneficia de anumite oportunități și își pot redirecționa bunurile și serviciile către piețele europene. Condiția este să fie încadraţi legal în activitatea și în circuitul economic al Republicii Moldova. Uniunea Europeană, și prin Marta Kos, comisarul pentru extindere, dar și prin alții reprezentanți la cel mai înalt nivel, a transmis de mai multe ori mesajul către Chișinău: noi nu negociem pe bucăți integrarea europeană a Republicii Moldova. Noi o negociem cu un stat unitar, independent, cu toate atributele care au fost recunoscute pentru Republica Moldova în 1992, ca subiect al relațiilor internaționale. Dar, în același timp, ne dăm foarte bine seama că procesul de reintegrare ar putea să dureze mai mult decît procesul de integrare europeană. Da, aceste procese sînt diferite, dar ele nu se exclud totalmente. Ele sînt mai degrabă complementare. Este nevoie ca și Chișinăul să vină cu un plan bine pus la punct pentru reintegrarea țării, astfel încît realitățile europene să poată să fie transpuse și pentru locuitorii din stînga Nistrului. În același timp, este încurajată o soluție diplomatică, pe cale pașnică a acestui conflict. Nu, așa cum au încercat să sugereze anumite voci, ca în Nagorno-Karabah, de exemplu, printr-o acțiune militară. Dar e nevoie ca autoritățile de la Chișinău să își asume mai multă voință. Să discute, să găsească soluții, să vină cu un plan concret, nu doar cu încercări de a spune vom găsi susținere în cadrul mai multor state europene pentru acest proces de reintegrare al Republicii Moldova. E nevoie, în primul rînd, de o viziune foarte clară la Chișinău.” Apasă PLAY pentru a asculta interviu integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Ce înseamnă să reușești în viață cînd ești rom și îți asumi identitatea? Cu ce greutăți și prejudecăți te confrunți? Cum e să crești într-o lume din care nu lipsește violența și în care modelele sînt interlopii și alte personaje certate cu legea? Cum te construiești, în ciuda piedicilor? Sînt întrebări la care răspunde, cu sinceritate și vulnerabilitate dar și cu forță și umor, Gilbert Costache în memoir-ul său „Oprește ploaia, aruncă cu sare!”, apărut la Nemira, în imprintul n’autor, colecția non-fiction. Gilbert Costache a lucrat ca model în industria modei, în cele mai importante capitale ale acestui domeniu, a făcut studii de actorie la New York și Los Angeles și a scris această carte pentru a-și spune povestea dar și pentru a-i inspira pe alții. L-am invitat la „Timpul prezent” să ne vorbească despre parcursul său şi despre mizele cărţii sale în care se dezvăluie cu multă vulnerabilitate dar şi cu mult curaj. Spui așa în carte: „dacă observi pe unde umblam, poți anticipa că șansele să alunec în partea întunecată erau mari. Poți să crezi că asta e doar o alegere, dar crede-mă că e vorba și despre cîtă durere, respingere și furie există în tine și, mai ales, despre ce ai avut în jur și ți s-a părut normal.” Cum ai reușit să nu aluneci în partea întunecată, în ciuda contextului, a mediului în care ai crescut? Gilbert Costache: „Nu știu, sincer să fiu. Cred că aș putea să spun că am avut și noroc. Îmi dau voie să nu știu toate răspunsurile. În același timp, au fost bunica, mama, dăruirea lor, dedicarea lor pentru a avea o viață mai bună eu și fratele meu. A fost acel respect, să nu le supăr, să le fac mîndre de mine, a fost conduita morală, Dumnezeu. Ne vorbeau mult de Dumnezeu, cum să-L facem mîndru chiar, prin acțiunile noastre. Am ieșit bine pînă la urmă, da.” Dar ce anume din cariera ta, din parcursul tău, se datorează alergerilor personale și ce crezi că se datorează destinului sau norocului sau întîmplării sau hazardului? Gilbert Costache: „La 14-15 ani, am fost cu mama de mînă la Vali Pungă, la Attitude (agenţia de modele), iar în Spania, odată ce am ajuns să pot trăi din modă, nu m-am gîndit niciodată că o să dureze atît de mult. Nu știu cum s-a întîmplat. Ajungînd în România la emisiunea Supremodels, cu Cătălin Botezatu, la cîteva personaje importante – Ovidiu Buta, Cătălin Botezatu, Alex Ceaușu, pe partea de clipuri –, am deschis ochii către o lume educată pe care, în Rahova, eu nu o aveam. Şi să înțeleg că a spune mulțumesc, o lume în care vorbeam de cărți, de piese de teatru, de filme mi-a dat mai mult sens și atunci șansa au fost oamenii, cred.” Și cărțile? Pentru că tot ai vorbit de cărți, de filme, de spectacole de teatru.Cum ai ajuns dintr-o lume în care se citește foarte puțin, în care nu sînt prezente cărțile, totuși să te cultivi și să citești și chiar să scrii? Gilbert Costache: „Păi, fiind în Spania. Pînă atunci, îmi amintesc că am citit Micul Prinț, Biblia şi ceva mai ușor, Huckleberry Finn. Bunicul, tataie Dânca, mi-a tot citit din cîteva povești supertari, Ocolul Pămîntului în 80 de zile de Jules Verne, și Contele de Monte-Cristo, după aceea am văzut și filmul. Dar în Spania a venit pe mîna mea Gîndește și vei fi bogat de Napoleon Hill, Dale Carnegie, apoi Zorba Grecul, o literatură care mi-a deschis universul imaginar, pur și simplu. Iar după aceea nu m-am mai oprit. Și cînd mă duceam la castinguri, la audiții, la joburi și așteptam pînă îmi venea rîndul – fiind sute –, îmi luam o carte și o citeam, pur și simplu. Asta îmi aranja și gîndurile. Chiar pot să spun că mi-a salvat viaţa cititul!” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Louise Glück (1943-2023) este una dintre cele mai importante voci ale poeziei actuale. Așa că este un eveniment editorial apariția în limba română a integralei sale poetice. Intitulat simplu, „Poeme. 1962-2020”, masivul volum de 1.000 de pagini al poetei americane a fost tradus de Anastasia Gavrilovici și Bogdan-Alexandru Stănescu și a apărut la Anansi, imprintul Editurii TREI. Louise Glück a primit mai multe premii prestigioase de-a lungul timpului, între care Premiul Nobel pentru Literatură, în 2020. Comentatorii poeziei sale au remarcat precizia și simplitatea formulărilor, controlul tehnic, narativitatea din poeme, referințele la mitologie, la universul biblic și la natură. Louise Glück scrie despre teme mari - pierderea, suferința, moartea, dragostea, familia - pe care le abordează într-o manieră originală și memorabilă. Am vorbit cu traducătoarea Anastasia Gavrilovici despre universul poetic al lui Louise Glück, despre ce o face unică și importantă pentru poezia contemporană. La ce ar trebui să fie atent un cititor care o citește pentru prima oară pe Louise Glück, care sînt trăsăturile poeziei sale? Anastasia Gavrilovici: „Cred că unui cititor care n-a mai luat contact cu poezia lui Louise Glück pînă acum, cel mai mult i-ar plăcea volumele sale mai recente, cele două pe care le-a tradus Bogdan-Alexandru Stănescu («Noapte credincioasă și virtuoasă» și «Rețete de iarnă din colectiv») și apoi, mergînd spre trecut, «Viața la sat», «Ararat», «Meadowlands». Pentru că astea sînt volumele ei mai narative, în care împrumută mituri, figuri din mitologie sau anumite alte voci, ca în «Irisul sălbatic», unde împrumută vocea grădinarului, a lui Dumnezeu și a plantelor, pentru a vorbi despre fragilitatea vieții, despre toate lucrurile care ne apasă și tot ce ține de viața umană și de harta noastră emoțională. Ce mi se pare absolut uimitor la Louise Glück e că reușește să vorbească despre traumă, despre divorț, despre anorexia din adolescență fără să apară într-o ipostază de victimă. Tocmai pentru că vine cu aceste voci pe care le recuperează din mitologie, arătînd în felul ăsta că ceea ce trăim noi, oamenii, nu este specific acestui moment, ci face parte din istoria noastră, ca umanitate și ca societate, și că nu sîntem singuri în asta și în permanență putem renaște. Miza ei poetică este să nu facă pe victima, ci să aibă discursul supraviețuitorului care contemplă ruinele și încearcă să scoată la iveală din ele frumusețea vieții.” Sînt în poezia lui Louise Glück teme mari: pierderea, suferința, moartea, dragostea, familia. Teme despre care s-a tot scris. Dar care e amprenta ei pe aceste teme universale? Anastasia Gavrilovici: „Mi se pare că forța ei stă în aparenta detașare. Pentru că ea scrie o poezie în care găsești multă sensibilitate, dar faptul că împrumută alte voci, alte perspective și are acest joc permanent cu alte ipostaze, faptul că nu se pune pe ea în centru, deși vorbește despre lucruri care coincid cu biografia ei sau se regăsesc în biografia ei, asta o face să fie atît de originală și singulară în peisajul poeziei contemporane. Reușește să geometrizeze toate suferințele astea, toate marile teme, survolînd ca o pasăre uriașă deasupra lor. Niciodată nu simți că se lamentează, niciodată nu simți că e o poveste individuală, ci mai degrabă simți că e o poveste colectivă, e povestea umanității spusă atît de bine de cineva care poate să aibă și o perspectivă panoramică, dar și să se ducă la firul ierbii și să documenteze viața sau suferința oricărei ființe mici și aparent insignifiante. Mi se pare că e un fel de demiurg peste toate lucrurile. Iar faptul că a făcut foarte multă terapie și psihanaliză i-a influențat și scrisul, inevitabil, a învățat-o cum să se raporteze la experiențele traumatice, cum să le disece astfel încît să înțeleagă că ele au un rol formator, că sînt parte din devenirea ei, din evoluția ei. Și de-aici mi se pare că vine lumina care-i traversează poezia. Transpare un fel de încredere că există lucruri mai presus de traumele noastre, că există lucruri spirituale care transcend ființa și asupra cărora se orientează poezia ei.” Apasă PLAY pentru a asculta întreaga discuție! O emisiune de Adela Greceanu Un produs Radio România Cultural

România e una dintre puținele țări din Uniunea Europeană care nu acceptă căsătoriile între persoane de același sex și nici vreo altă formulă juridică de recunoaștere a cuplurilor LGBTQ. Astfel,România se plasează pe ultimul loc la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește protecția legală și respectarea drepturilor persoanelor LGBTQ. Sîmbătă, 13 iunie, are loc marșul Bucharest PRIDE, la care sînt așteptați peste 30.000 de participanți. Marșul încheie un amplu program de evenimente culturale dedicate comunității LGBTQ și desfășurate sub titlul „All of Us” și marchează 30 de ani de la înființarea Asociației Accept. Despre problemele cu care încă se confruntă comunitatea LGBTQ, despre ce reprezintă Asociaţia Accept, despre semnificaţia marşului Bucharest PRIDE vorbim cu Victor Ciobotaru, directorul executiv al Asociației Accept, şi regizorul Eugen Jebeleanu, membru în Consiliul director al asociației. Ce sărbătoriți în 2026, la 30 de ani de la înființarea Asociației Accept? Victor Ciobotaru: „Avem multe motive de sărbătorit, pentru că marșul este și un festival, o sărbătoare, în care comunitatea LGBT se bucură. În primul rînd, sărbătorim anii de reziliență la nivel de comunitate, anii aceștia în care persoanele din comunitate, atît la nivel individual, cît și ca familii, au rezistat, au trăit în această țară, au iubit și-au dus viețile, în lipsa recunoașterii legale. Sărbătorim faptul că avem o comunitate mai puternică, mai vizibilă decît în anii precedenți. Sărbătorim și toate victoriile juridice pe care le-am obținut pînă acum pentru avansarea drepturilor persoanelor LGBT din România. Însă, în același timp, menținem și ideea de protest a marșului Bucharest Pride, în care continuăm să ne cerem drepturile, pe care nu le avem, în ciuda faptului că le cerem în stradă de 21 de ani, de la primul Pride organizat în România. (...) Avem în vedere, în primul rînd, dreptul de a avea familiile protejate și recunoscute legal, ca oricare altă familie. Facem referire la dreptul persoanelor transgender de a-și putea schimba actele conform identității lor. Statul român continuă nu numai să pună piedici, dar şi să tragă de timp în a respecta și a oferi protecția de care persoanele din comunitate au nevoie.” Cum se face că România poate avea un Pride masiv în capitală și alte marșuri asemănătoare în orașele mari, dar nu reușește să rezolve problemele instituționale sau legale? Eugen Jebeleanu: „Sîntem blocați, cred, și într-un moment politic destul de fragil în care este România azi și nu numai. Și asta face ca lucrurile să avanseze foarte lent. Bineînțeles, ca să lăsăm și o parte optimistă în această discuție, există victorii, există niște cîștiguri pe care comunitatea le-a avut de-a lungul anilor și tocmai această vizibilitate pe care o avem azi, totuși, în anumite momente importante. Există un număr foarte mare de oameni care participă la acest marș și care fac o grămadă de lucruri extraordinare în toată această săptămînă și în timpul anului, dar cred că bariera este din partea politică unde lucrurile, din păcate, văzînd cum avansează și cum urcă această extremă dreapta, sînt îngrijorătoare și pur și simplu blochează avansarea unor demersuri în vederea acestor drepturi despre care tot vorbim. Cu siguranță, toate lucrurile astea țin de misiunea Asociației Accept și de misiunea noastră ca oameni implicați și activiști sau artiști care lucrăm pe aceste teritorii, dar dincolo de asta e vorba și de demnitatea cu care ar trebui să poată trăi o persoană gay, trans într-o țară europeană astăzi, ceea ce nu se întîmplă. Adică lucrurile cred că se răsfrîng și într-un mod mult mai cotidian în discriminarea cu care ne confruntăm, în lucrurile care încă sînt de depășit. Există o reprezentare poate uneori eronată, există multe lucruri în educație care nu sînt rezolvate și de aici vedem și niște repercursiuni tragice. Au fost cazuri în care tinerii au renunțat, și-au luat viața de fapt, pentru că au fost supuși unor tratamente absolut teribile și nu au fost recunoscuți de părinților. Blocajele sînt de ordin macro, la nivel politic, și de ordin micro, în tot ceea ce noi putem să facem și nu doar noi, oamenii din comunitate, dar fiecare prin gesturile noastre și, bineînțeles, și prin mersul la vot.” „Societatea nu este pregătită” – ăsta este argumentul pe care îl auzim adesea dinspre zona politică. Ce înseamnă că societatea nu este pregătită? Victor Ciobotaru: „Aceasta este o marotă pe care o auzim de la politicienii care s-au perindat de-a lungul timpului la putere, în încercarea de a cîștiga timp. Cînd vine vorba de respectarea drepturilor omului într-o societate democratică, acesta nici nu ar trebui să fie un argument, pentru că respectarea unui drept fundamental este garantat de Constituție și nu de voința unora sau altora și nici măcar de voința unei majorități. Pentru că într-o democrație nu putem vorbi de tirania majorității, care poate decide astăzi sînt de acord cu dreptul tău și mîine nu, nu mai sînt de acord. Nu așa merg lucrurile într-o democrație. Politicienii care folosesc acest tip de argumente, că societatea nu e pregătită, sînt doar politicieni populiști care fug de responsabilitatea pe care o au în a decide, în a legifera pentru protecția tuturor cetățenilor, pentru că de asta au fost aleși acolo. Însă, dincolo de acest pseudo-argument, care nu stă în picioare, noi știm că societatea este pregătită. Pentru că doar în ultimii 10 ani, societatea românească a trecut printr-o transformare profundă. Sînt numeroase studii care arată faptul că românii din toate categoriile sociale înțeleg cu ce se mănîncă democrația, mai mult decît se pare că înțeleg politicienii și înțeleg nevoia de protecție a drepturilor. Înțeleg faptul că o familie formată din două persoane de același sex are aceleași nevoi ca o familie heterosexuală și sînt de acord cu protecția. E un studiu din anul 2024, unde, pentru prima dată, se arăta că o majoritate de 53% dintre români erau de acord cu o formă de protecție și recunoaștere legală a familiilor formate din persoane de același sex. Fie că vorbim despre căsătorie, fie că vorbim despre parteneriat civil. Deci, avînd în vedere realitățile acestea, dovedite și prin studii sociologice, nu putem vorbi despre o societate care nu e pregătită. Politicienii sînt cei care nu sînt pregătiți să-și asume o reformă în sensul acesta.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Iranul a lansat în această dimineaţă atacuri împotriva mai multor baze americane din Iordania şi din Golf, ca reacţie la loviturile americane din zona Strîmtorii Ormuz, care au fost lansate ca răspuns la doborîrea unui elicopter american. De asemenea, recent, Israelul a lovit capitala Libanului, Beirut, țintind gruparea Hezbollah, susținută de Iran. Iranul a rispostat, atacînd cu rachete Israelul care, la rîndul său, a lovit Iranul. A escaladat războiul din Orientul Mijlociu? Ce perspective sînt pentru încheierea unui acord de încetare a focului? Ce-şi doreşte în acest moment fiecare parte implicată în acest război: Statele Unite, Israelul şi Iranul? L-am întrebat pe jurnalistul Cătălin Gomboş, specializat în Orientul Mijlociu. Cătălin Gomboş este jurnalist la Radio România Actualităţi, redactor-şef al publicaţiei online „Veridica” şi a fost corespondent de război în Irak și Afganistan pentru Radio România. Putem vorbi despre o escaladare a războiului dintre Statele Unite şi Israel pe de-o parte şi Iran de cealaltă parte? Cătălin Gomboş: „Nu neapărat. Este o escaladare, bineînțeles, pentru că am avut o perioadă de încetarea focului care a ținut niște săptămîni pe frontul iranian, nu și pe cel libanez. Deci da, este o ușoară escaladare în acest moment. Însă cred că deocamdată ceea ce se întîmplă e mai mult la nivel demonstrativ. Fiecare vrea să arate că nu este intimidat de adversari, că are niște cărți de jucat, dar vedem că pînă acum cele două mari escaladări, cea de azi noapte și cea de acum cîteva zile dintre Israel și Iran, s-au oprit relativ repede, după cîteva ore. La fel și incidentele anterioare, care au avut loc în Golful Persic, între Statele Unite și Iran au fost chestiuni punctuale, deci departe de ceea ce am văzut în perioada intensă a războiului, pînă pe 8 aprilie.” Dar cum ar trebui să înțelegem aceste gesturi, aceste noi atacuri, tocmai în logica în care se caută soluții de pace, pînă la urmă? Cătălin Gomboş: „Ca un semnal destul de prost. Pentru că arată siguranța tot mai mare pe care a căpătat-o regimul de la Teheran, un regim care, potrivit analiștilor, ar fi chiar ceva mai dur decît cel reprezentat de cei dinainte, asasinați în prima lună de război. Iranul știe că are niște cărți importante de joc, niște ași în mînecă, dacă folosim genul ăsta de limbaj, și că poate să meargă pe astfel de mici escaladări, fără să se teamă de o reluare a războiului. Din punct de vedere militar, Iranul este clar depășit de Statele Unite și de Israel. Asta nu înseamnă, însă, că Statele Unite și Israelul pot să și cîștige acest război, sau că pot să-l cîștige într-un timp relativ scurt și fără pierderi extrem de mari. Și nu mă refer acum la cele militare, pentru că pierderi militare mari cred că s-ar înregistra doar în cazul unor operațiuni terestre, care au fost excluse de la bun început, ci pierderi economice globale, pentru că toată lumea este afectată. Din păcate, din punctul meu de vedere, Donald Trump și Benjamin Netanyahu i-au dat Iranului un atu, pe care înainte doar spunea că îl are, iar acum îl folosește din plin. Este vorba de capacitatea de a bloca Strîmtoarea Ormuz, pe care iată că acum Teheranul o revendică. Ei spun: cine mai vrea de acum încolo să treacă prin Ormuz, trebuie să ne plătească taxe. Au capacitatea de a șantaja într-un fel economia globală. Deci Iranul, paradoxal, deși a suferit niște lovituri extrem de dure și a pierdut și conducerea, a avut și pierderi importante de echipament, este, din punctul meu de vedere, în acest moment într-o poziție mult, mult mai puternică decît era cu o zi înainte să înceapă războiul, cînd avea probleme destul de mari.” Ce ar trebui să conțină un aranjament de pace sau un armistițiu mai durabil, astfel încît toate părțile să fie mulțumite? Cătălin Gomboş: „Pentru stabilitatea Orientului Mijlociu, clar trebuie să dispară cumva aceste miliții, pentru că ele destabilizează Irakul, unde au un control mult mai mare decît este acceptabil pentru multe dintre comunitățile irakiene, inclusiv pentru șiiți. Chiar dacă aceste miliții sînt șiite, sînt destul de brutale, sînt puternice economic și au monopolizat o bună parte din putere și din economie. În Liban la fel. Libanul, din cauza Hezbollahului, nu are stabilitate, vedem că tot timpul este în conflict cu Israelul, tot timpul este sub asalt. Nu mai vorbim de Yemen, unde războiul civil continuă. Deci acesta ar fi un prim pas, nu știu dacă se va putea face prea curînd. Altfel, fără o moderare a Iranului, nu văd cum în Orientul Mijlociu poate fi pace prea curînd. Şi asta înseamnă să renunțe, dar în mod serios, la pretențiile sale de a controla Ormuzul. Nu cred că vor renunța la programul balistic. Şi clar trebuie abandonată orice încercare de a produce o armă nucleară. Pentru că putem să vedem o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Mijlociu. Arabia Saudită a anunțat că, în caz că Iranul îşi va face armă nucleară, va face același lucru, este deja sub protecția Pakistanului, care are arme nucleare. Israelul nu recunoaște că are dar nici nu spune că n-are și e cam acceptat în mod unanim la nivel internațional că există un arsenal nuclear israelian. Cred că ultimul lucru pe care ni l-am dori în Orientul Mijlociu, care şi-aşa este instabil și aflat în conflict aproape continuu de opt decenii, este să vedem și o cursă a înarmării nucleare.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural

Actuala ediție a Campionatului Mondial de Fotbal, care începe în 11 iunie, e una a superlativelor – 48 de echipe, 104 meciuri în 16 orașe din Mexic, Statele Unite și Canada – dar și una a contradicțiilor. FIFA a promis un turneu deschis și incluziv, însă politicile americane de imigrație îngreunează deja participarea a numeroși iubitori de fotbal. Ca să nu mai vorbim de prețul dinamic al biletelor, care transformă un sport popular într-un spectacol accesibil doar celor foarte bogați. În plus, așa cum se întîmplă adesea, Mondialul e și vitrină culturală, instrument de soft power, scenă politică, adică mult mai mult decît competiție sportivă. Despre toate acestea vorbim cu Mihail-Valentin Cernea, de la Centrul de Cercetare în Etică Aplicată. Statele Unite n-au avut cele mai cordiale relaţii în ultima vreme cu Mexic şi Canada, dacă ne gîndim doar la războiul tarifelor declanşat de Donald Trump. Se vor vedea tensiunile politice dintre cele trei state la acest Campionat Mondial de Fotbal? Mihail-Valentin Cernea: „Mă tem că da. Acum o să vedem ce se întîmplă la graniță pentru că, pînă la urmă, jucătorii vor sta în toate aceste trei țări și vor trebui să treacă de granițele foarte dure ale lui Donald Trump. Să nu uităm ce s-a întîmplat cu acel arbitru foarte talentat din Somalia care, din păcate pentru el, e din Somalia, care este în momentul de față scena unui scandal care ține de fraude în Statele Unite. Somalia a devenit pentru MAGA scena pentru o bătălie politică: democrații care aduc somalezi... Bănuiesc că acest arbitru i-a căzut victimă tocmai acestui scandal politic intern, adică e o problemă de politică internă americană care, iată, afectează și oameni nevinovați. Din cîte am înțeles, acel arbitru ar fi foarte, foarte bun, drept urmare, o pierdere și pentru Cupă, o pierdere și pentru fotbal. Dar politica internă americană domină pînă și politicile noastre externe și interne, în restul lumii, cum să nu domine și în fotbal?” Așa este, regimul vizelor s-a înăspit în Statele Unite ale Americii, controlele la granițe sînt mult mai severe, retorica naționalistă și anti-imigraționistă a președintelui Donald Trump e tot mai zgomotoasă. Cum poate o țară precum Statele Unite ale Americii în acest moment, cu aceste politici tot mai restrictive, să găzduiască un spectacol, o competiție care ar trebui să fie atît de deschisă? Mihail-Valentin Cernea: „Să nu reducem Statele Unite la MAGA și la Donald Trump. Statele Unite sînt mult mai mult decît MAGA și decît Donald Trump şi vor dăinui și după ce dispar MAGA și Donald Trump. Iar Statele Unite, în mod tradițional, sînt caracterizate de o cultură a deschiderii, de o cultură a imigrației, a acceptării diferențelor. Mai mult decît atît, tocmai în acest context de tensiuni între Mexic, Canada și Statele Unite, faptul că trebuie să organizeze împreună un turneu de o asemenea dimensiune, de o asemenea importanță, cu asemenea provocări de securitate, presupune cooperare la scară largă între toate aceste țări. Şi sper ca asta să fie o lecție pentru nord-americani pentru a găsi noi feluri de cooperare.” Chiar așa, se poate construi o cultură a cooperării pornind de la o experiență comună cum e acest turneu mondial? Mihail-Valentin Cernea: „Bănuiesc că da, măcar pentru că se formează legături. Niște oameni trebuie să vorbească cu niște oameni, trebuie să se organizeze, trebuie să se știe ce se întîmplă cu echipele, ce se întîmplă pe stadioane. E nevoie de cooperare politică, de asemenea, nu e vorba doar de cooperare economică, nu e vorba doar de cooperare sportivă. Sînt și niște decizii politice care trebuie luate de canadieni, de americani și de mexicani, ca lucrurile să funcționeze cum trebuie. Şi bineînțeles că toate cele trei țări au un stimulent în această cooperare pentru că, pînă la urmă, nu e vorba doar de o afacere internă nord-americană, nu vorbim de acorduri de liber schimb și așa mai departe, ci vorbim de o situație în care toată planeta se uită la aceste trei țări și la modul în care vor organiza acest turneu final. Vorbim de cel mai important sport al planetei, vorbim de foarte multe echipe, foarte multe națiuni și chiar și națiunile care nu s-au calificat probabil că vor privi ce se întîmplă acolo. Așa că au toate stimulentele canadienii, americanii și mexicanii să nu se facă de rîs din cauza cine știe căror probleme de politică internă sau de relații inter-state pe care le au în momentul de față. Măcar temporar ar trebui să avem un armistițiu între diferitele rivalități.” Apasă PLAY pentru a asculta interviul integral! O emisiune de Adela Greceanu și Matei Martin Un produs Radio România Cultural